Am scris de mai multe ori despre Academia de Muzică de la Kronberg im Taunus fiindcă este mai mult decât o simplă instituție de învățământ universitar privată. Este o oază plurietnică de muzică pe pământul Germaniei, un popas obligatoriu, s-ar putea spune, în formarea tuturor acelor muzicieni tineri dotați cu un talent de excepție care vor să facă o carieră internațională. Kronberg, cu membrii Academiei și primitorii locuitori ai orașului ce le oferă tinerilor găzduire practic gratuită, este în același timp un exemplu de comunitate socială ce îi înconjoară și îi stimulează, printr-un țesut solid, pe aceia care au avut șansa – sau și-au câștigat-o – de a fi aleși pentru a-și perfecționa aici arta. Mai puțin tehnica, mai mult arta și spiritul...
„Chamber Music Connects the World“ (Muzica de cameră conectează lumea), ultima manifestare, desfășurată săptămâna aceasta, finanțată de Fundația Crespo, a fost încă o dată o exigentă și fundamentală experiență pentru cei 25 de tineri soliști (Juniori) aleși să pregătească împreună cu un profesor (Senior) o piesă de muzică de cameră, în lungi repetiții zilnice, deschise publicului, iar în final să o interpreteze într-unul dintre cele șapte concerte ce au ritmat serile Kronbergului. Lista Seniorilor de anul acesta nu are nevoie de prezentare: violoniștii Gidon Kremer și Christian Tetzlaff, violoncelistul Steven Isserlis și pianistul Sir András Schiff; patru somități ale timpului nostru.
Cum te simți ca observator meloman român într-o asemenea ambianță merită însă evocat în câteva cuvinte, fiindcă nu mi s-a mai întâmplat, de exemplu, să fiu întâmpinat cu un zâmbet larg de încântătorul Steven Isserlis cu salutarea… „Trăiască Ziua Enescu!“; era pe 5 mai, o zi după cea intrată în istorie în 1955, a dispariției compozitorului. Cu Steven Isserlis aveam să evocăm ulterior și amintirea lui Radu Aldulescu, la ale cărui cursuri a participat în tinerețe și alături de care a cântat de mai multe ori, ultima oară la Gstaad, în Elveția, într-un Sextet de Brahms. L-am „răsplătit“ dăruindu-i un exemplar al CD-ului scos de Casa Radio cu Radu Aldulescu.
Nu mi s-a mai întâmplat nici ca Gidon Kremer – devenit săptămâna aceasta și doctor honoris causa al Academiei de Muzică de la Frankfurt, ce îl onorează astfel la aniversarea de 70 de ani pentru întreaga activitate – să-mi strângă mâna vorbind tot despre Enescu și iubirea sa specială pentru cea de-a treia Sonată pentru vioară și pian. I-am făcut și lui cadou CD-ul cu înregistrări istorice Enescu din seria „Restituiri“, gândindu-mă la ineficacitatea și absența, în primul rând, a Institutului Cultural Român din Germania.
Fiindcă anul acesta, la Kronberg, grație violonistului Christian Tetzlaff, George Enescu a fost la mare cinste. Nu am văzut niciodată o sală de peste două sute de melomani germani ridicată în picioare și ovaționând muzica enesciană, așa cum s-a petrecut la sfârșitul concertului în care Christian Tetzlaff și Juniorii lui au cântat Octetul în Do major, op. 7.
În ajunul ultimei repetiții cu Octetul, l-am întrebat pe violonistul german cum se raportează la această capodoperă enesciană de tinerețe și în ce măsură și-a schimbat ideile despre ea la zece ani după ce a înregistrat-o prima dată pe disc (într-o transmisie directă a radioului german, Deutschlandfunk, la Festivalul de Muzică de Cameră de la Heimbach). În altă paranteză fie spus, un excelent disc AVI-Music (2009), pe care partenerii săi, toți de clasă, au fost Antje Weithaas, Isabelle Faust, Katherine Gowers (vioară), Antoine Tamestit și Rachel Roberts (viola), Gustav Rivinius și Quirine Viersen (violoncel).
„În privința Octetului, m-am îndrăgostit de el de prima dată când l-am cântat [iunie 2008]. Este un giuvaier al repertoriului și se poziționează în relief față de alte lucrări similare. Trebuie să spun că în urmă cu zece ani nu a fost o înregistrare în sine, am făcut numai două repetiții, urmate de concert. În consecință este doar o înregistrare live, cu practic extrem de puțină pregătire în ea. Ne-am dat silința să facem tot ce ne-a stat în puteri, dar nu am reușit să facem dreptate acestei piese nu foarte cunoscute. Dar ne-am spus că merită să o punem pe CD, astfel ca toată lumea să aibă plăcerea de a o auzi.
Acum, după ce am cântat-o profesional cu Arcanto Quartet și cu cvartetul meu, nu aș putea spune că lucrarea s-a schimbat total pentru mine. M-am apropiat, însă, mai mult de ea și am ajuns să o cunosc mai bine, ceea ce îmi face și mai mare plăcerea, amuzamentul, de a o cânta. Nu cred că este o piesă cu mari secrete. Întreaga ultimă mișcare este o bacanală, doar un dans îmbătat, unde Enescu își pune toate ideile anterioare una în capul alteia, mândru să fie un compozitor atât de realizat. Ceea ce o face să iasă în evidență este scriitura pentru fiecare instrument, compozitorul fiind în dragoste cu viola, cu violoncelul, mișcarea devenind un centru de senzualitate al întregii piese. Iar aceasta diferențiază Octetul enescian de alte lucrări apropiate.“
Cuvintelor lui Christian Tetzlaff le-aș mai adăuga doar numele mai puțin cunoscute în România ale Juniorilor săi, ce și-au pus toată pasiunea în interpretare: Kaoru Oe, Christel Lee, Diana Tishchenko (vioară), Timothy Ridout și Luosha Fang (viola), Santiago Cañón Valencia și Jonathan Roozeman (violoncel). A fost un concert cu totul de excepție, despre care s-a vorbit întruna zile la rând și care ar merita să fie reluat într-un turneu de Institutul Cultural Român de la Berlin – și de ce nu? – la Festivalul „George Enescu“.