Sentimentul pe care l-am trăit ascultând câteva albume considerate de blues – hai, blues-rock! – mă contrariază suficient de mult încât să comit aproape un act de lezmajestate. Ocazia (nu discurile!) mi-a fost oferită de un amic, mare amator de performanțe chitaristice, superîncântat de ceea ce auzise.
Cum știam că nu se entuziasmează prea lesne nici de realizări antologice, m-a surprins elogiul fără nici o reținere pentru un chitarist de care habar n-aveam. Și aici nu defilez cu gustul meu infailibil, ci spun doar că imensa cantitate de muzică bună produsă actualmente pe plan mondial face imposibilă receptarea ei. Dar ce vorbesc eu de receptare, când nici simpla și completa informare nu e posibilă, în ciuda înlesnirilor tehnologice actuale! Pentru niște oameni care au suferit ani de privațiuni, care și-au format un reflex din a colecționa orice informație despre muzica rock, diluviul de date accesibile via internet e paradisul. Însă și-n Paradis ai nevoie de-o călăuză, ca să nu rătăcești la infinit ori să nu percepi nimic.
Eric Steckel se numește chitaristul care – cum se spune în popor – „i-a luat gura“ amicului meu pretențios. Născut în 1990, primul CD, A Few Degrees Warmer, îi este înregistrat la nici 12 ani, cu girul câtorva oameni implicați în showbiz. Nu-i de mirare că bluesmeni rutinați aduc din când în când alături de ei, pe scenă și-n vreo piesă pe-un disc, „sânge proaspăt“ (vorba lui B.B. King, „nașul“ lui Joe Bonamassa). Dincolo de grija pentru perpetuarea tradiției, „bătrânii“ știu foarte bine că „puștimea“ înseamnă (și) bani. Lucru deloc de refuzat la vârsta când onorurile depășesc ofertele de spectacole plătite. De orice îi poți acuza pe bluesmeni, dar nu că n-ar cunoaște cum stă chestiunea cu banii!
Părinte spiritual lui Eric Steckel pare să-i fi fost John Mayall, cel care – într-un fel de ritual fără conotații mistice – l-a introdus pe scena unde cântau legendarii Bluesbreakers. Apoi l-a invitat să-i deschidă concertele și să-și lase amprenta proaspătă în piesa Chaos in the Neighbourhood, de pe albumul Road Dogs, 2005. Cincisprezece ani mai târziu, Eric Steckel este un nume care garantează indiscutabil un spectacol profesional, cu numere consistente de virtuozitate chitaristică. Discurile lui, vreo nouă sau zece, dacă nu greșesc numărătoarea, îi atestă talentul multiplu. Steckel nu cântă doar cu vocea și la chitară. El stăpânește foarte bine și claviatura, știind să scoată din fabuloasa orgă Hammond B3 texturi sonore gingaș-dinamice. Că în majoritatea înregistrărilor sale de studio susține și partitura chitarei bas, e parcă de la sine înțeles și nu miră deloc: nimeni nu i-ar putea reda mai bine ideile muzicale.
Cel mai nou exemplu de perfecțiune marca Eric Steckel ni-l oferă albumul Polyphonic Prayer, editat recent la propria casă de producție discografică. Să notăm și acest amănunt: Steckel nu are contract cu nici una dintre firmele consacrate în branșă, toate CD-urile sale purtând sigle ca și necunoscute. Independența creativă astfel asigurată compensează oare difuzarea deficitară? E problema lui Steckel, nu cea mai gravă. Oricum, nu se poate plânge că e un artist fără căutare. Lista lui de concerte e plină până în toamnă, ba chiar și anul viitor are angajamente. Merită văzut și ascultat, măcar o dată.
Reticența exprimată la început vine dintr-o definiție care sună așa: blues is a feeling. Adaptată în românește: bluesul e durere. Ca să transmiți prin blues ceva credibil, consistent, viabil, trebuie să fi suferit profund nedreptăți, sărăcie, privațiuni. Blues by himself, ca demonstrație de virtuozitate, e complet nonsens. Un băiat care la 12 ani concertează cu succes în America și Europa nu cântă blues. E doar un copil exploatat, victima lăcomiei adulților. Cântă perfect, dar sună gol.
Un comentariu
eeeeeeeeeeee. nu e chiar asa de negru dracu’. te oftici degeaba. poate-l doare burta si nu se vede. chestia ne ca baiatu canta frumos si bine by himself.