Sobolanul Remy s-a saturat sa manince toate prostiile din gunoi si tinjeste sa se faca maestru bucatar si sa-si foloseasca extraordinarul simt olfactiv pentru a amesteca dulce cu sarat, roz cu rosu, in fine, tot ce pare ireconciliabil doar in aparenta si pentru gustul comun. La fel cum ireconciliabila pare si ideea de a pune in aceeasi „farfurie“ un sobolan si un meniu dintr-un luxos restaurant parizian. Tentatia lui Remy de a-si depasi conditia trece si ea, dupa cum se vede, prin stomac (nu, nu-mi este foame acum).
Nu-i vorba ca Remy da lovitura la Paris, nimeni nu-si facea griji ca nu se termina bine filmul. Si nici n-are rost sa reiau pe trepte desfasurarea povestii din film, pentru ca Ratatouille se degusta nu ca animalul, dintr-o muscatura, ci din bucatele mici. Privirea spasita a lui Remy, care seamana cu cea a Motanului Incaltat din Shrek; bucataria restaurantului, extraordinara prin culorile ei si minutiozitatea amanuntelor (pe net poti sa o explorezi virtual prin toate cotloanele si cutele); strazile Parisului pe care realizatorii n-au vrut sa-l recreeze in culori tari, ci in tonuri de culoare (si Parisul e, intr-adevar, Parisul pe care il avem in cap, construit din raze de lumina care cad exact in locul potrivit de pe caldarim si case); cel mai reusit personaj – criticul Anton Ego, care darima orice constructie culinara, oricit de migaloasa, cu o ridicare de sprinceana. Si ar mai fi.
Important este ca morala e strecurata in al doilea strat de crema, nu e intinsa grosolan cu lingura, ca glazura.
Fugind de ea
In schimb, nu mi-a fost deloc hazna sa vad Dupa ea, debutul regizoral al Cristinei Ionescu si prima premiera romaneasca a toamnei. Te plictisesti relativ repede nu doar pentru ca filmul nu are nici un fel de ritm, ci si pentru ca nu detectezi vreo atmosfera, vreun stil regizoral, vreo pregnanta a povestii sau a unei interpretari. Totul e extrem de plat, de lent, de ne-natural.
Sint foarte putine momente cind filmul capata un pic de naturalete, cum e secventa de la restaurant, dintre Victor Rebengiuc si Dragos Bucur, insa in majoritatea timpului ai impresia ca esti acasa si vezi un serial pe Romantica sau pe Acasa TV, a carui actiune are loc, pentru diversitate, intr-o agentie de publicitate. Actiunea trece pe linga personaje/actori, e de sine statatoare si imuabila. Orice ar face personajele, ea exista undeva dincolo. Santuletele sint gata formate. Nu mai are deci rost sa spun ca drama barbatului sedus de o himera vazuta la semafor nu trece ecranul si nu te izbeste in plex sau nu te ataca insidios, facindu-te, la iesirea din sala, sa te gindesti la propriile tale infidelitati imaginare.
Banderas poate
Cel de-al doilea film al lui Antonio Banderas in calitate de regizor, El Camino de los ingleses (tradus Ploaie de vara, dupa titlul englezesc Summer Rain), este un film facut cu multa buna-cuviinta, grija si munca. Tot respectul pentru Antonio Banderas. Cu greu ai spune ca e un film realizat de un actor. Povestea filmului, deloc usoara, ameninta sa defuleze de prea multa poezie. Banderas se opreste pe muchie, desi pastreaza din romanul inspirator al lui Antonio Soler (ma rog, Soler pastreaza, pentru ca tot el a scris si scenariul) replicile poeticoide din off ale martorului neimplicat, fraze care puteau fi mult taiate.
Povestea – vara care maturizeaza prin evenimentele ei cruciale sau/si tragice un grup de tineri – ameninta sa nu te trasneasca prin noutate. Banderas reuseste insa sa evite discret, dar sigur capcanele. Filmul sau pocneste ca niste muguri. Sexualitatea torida, agresivitatea, pasiunea, tragicul se gonesc una pe alta pina la dezastru, cu aceeasi viteza cu care vremea buna se strica odata cu venirea norilor. Banderas insoteste frumos schimbarea vremii si a vremurilor cu desfasurarea evenimentelor.
Ratatouille – de Brad Bird, voci:
Patton Oswalt, Ian Holm, Peter O’Toole
Dupa ea – de Cristina Ionescu, cu:
Dragos Bucur, Victor Rebengiuc, Anca Florea
Ploaie de vara – de Antonio Banderas, cu:
Alberto Amarilla, Maria Ruiz, Victoria Abril