Exista o universalitate a maretiei nationale, in interiorul unei natiuni, dincolo de natiune, prin natiune, capabila sa asigure aplicativitatea acestui format indiferent de loc si, deci, de timp? Mai poate asigura natiunea etalonul de maretie? Cum: prin confirmarea ei sau prin contrazicerea ei? De fapt, este vorba, stim bine, despre o universalitate produsa de citeva natiuni occidentale, la care noi tot tinjim sa ne alipim, dar pe care, de fapt, visam sa o transplantam. Sau macar, ca acum, sa ne dam aceasta iluzie care sa ne acopere traumele si jena istorica, interna si externa. Iluzia participarii la diferite concerte universale („aliante” si alte „axe”): a fi alaturi, a fi intre ca iluzie a lui a fi la fel ca: contaminare fantasmatica. „Romania”, ca formatare nationala moderna, industriala (industrializarea politicului), a personalitatii juridice pe plan international, este ea insasi un produs de import, un model preluat. Problema este ca acest model ramine aplicat unei „materii” care evolueaza (sau stagneaza) de multe ori in raspar fata de „forma”.
„Mari Romani” continua si confirma aceasta directie. Este un hibrid: serios si bine facut pe latura de documentare si de talk-show-uri, el ramine totusi, prin mecanismul de vot, un joc. Aici este principalul sau pericol: in jocul de-a noi insine. Adica, mai general vorbind, in faptul ca televiziunea nu poate, chiar daca vrea, chiar daca este serviciu public, sa-si depaseasca limitele comerciale, de entertainment, de negutator de valori. Or, tocmai caracterul de joc introduce aici deriziunea si altereaza fatal intentia.
Ironic privind insa lucrurile, am putea spune ca natiunea insasi este de fapt un joc (de societate): o conventie acceptata de catre toti pentru binele comun. Si ca tocmai ne-naturalitatea si conventionalitatea natiunii insesi reies irepresibil prin acest format care aparent le-ar contrazice. Natiunea se joaca, se disputa, e disputabila. Asigura un cadru, un spatiu de joc pentru obtinerea performantelor de maretie. Maretia ca sport (inter)national.
Stam, ne distram, votam
Ce bine daca ar fi asa! Dar, vai, nu e! Noi ne traim natiunea ca pe un adapost, ca pe o ascunzatoare, ca pe un pintece comod in care ne visam si ne aminam nasterea, existenta. Natiunea ca alibi, in sens literal: sintem in alt loc. „Mari”, atunci, nu pot fi decit romanii care ies din natiune, care intrec natiunea, care indraznesc nasterea, individuatia, si care tocmai prin asta – efect pervers binefacator – o lasa in pace, sa vegeteze paralel cu istoria. Ei fac atunci istoria pentru aceasta natiune si in locul ei: eroi-proteze.
Caci ce-si vor zice romanii participind la un astfel de joc? „Chiar si asa cum sintem, e bine, exista (avem) Mari Romani, care ne scutesc de efort. De ce sa mai progresam daca si asa producem, iata, maretie? Exista unii care au facut si fac (din cine stie ce ambitii personale sau nebunie, treaba lor) treaba noastra in locul nostru si pentru noi, natiunea prezenta e la televizor, stam acasa si ne jucam pisicher, cu valorile noastre subregionale, de cartier, de-a natiunea si maretia, eroii sint exceptii creatoare de regula inversa: ei au facut regula, ei s-o respecte! Noi stam, ne distram, votam – ca-n politica. Putem sa ne vedem de misculatiile noastre existentiale, istoria e pentru cei mari, sa se spele pe cap cu ea si sa ne lase pe noi in pace, la casele noastre (sa ingrijim de traditii)!” Etc.
Uitam insa ca pentru a incepe sa existi istoric trebuie sa fii mare tu insuti, in joc cu ai tai. Nu putem ajunge romani decit existind ca Mari Romani. Pentru a intra si a persista in istorie trebuie sa fii mare pina la cel mai mic amanunt, cu atit mai mult cind esti, din punct de vedere, mic. Romanii nu sint realizabili decit ca Mari Romani. Dar focalizarea pe individualitate ne scuteste de eroismul invizibil, putin gratificant, al maretiei colective civile. Jocul de-a fiinta se desfasoara numai la televizor, in pauzele unor meciuri (inclusiv politice) mult mai spontan coagulante. Bat ai nostri, pierd ai nostri! Ne jucam de-a sportul altora.