Cititorii nu pot pleca în vacanțe – sau, mă rog, concedii – fără cărți, ar fi un soi de blasfemie. Știm că se apropie perioada lor, așa că vrem să vă facem mai ușoară misiunea de a vă căuta cărți de luat în bagaj vara aceasta. De aceea, am pus cap la cap o listă cu câteva noutăți editoriale care vă vor face, cu siguranță, zilele mai senine. Am ales cinci cărți de ficțiune, toate semnate de scriitoare (două dintre ele române), și trei cărți de non-ficțiune (memorialistică, jurnal, călătorie). Iar pentru fiecare dintre ele am transcris primul paragraf al cărții (sau primele două, acolo unde primul era prea scurt), să știți la ce să vă așteptați, să vedeți cum curg. Nu putem decât să sperăm că vă va inspira lista aceasta. Și că veți avea lecturi răcoroase!
Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac
– (Colecția Rotonda, coordonată de Emilian Galaicu-Păun, Editura Cartier, 2018, 176 p.)
Jurnalista Tatiana Țîbuleac a debutat cu Fabule moderne (Ed. Urma Ta, 2014; ediția a II-a, Ed. Libris Editorial, 2016), după care a publicat a doua carte, Vara în care mama a avut ochii verzi (Cartier, 2016/2017), un adevărat hit, primită excelent atât de critica literară (dovadă stau și numeroasele premii literare pe care le-a primit în ultima vreme), cât și de cititori. Anul trecut pe vremea aceasta, scriam chiar în paginile „Suplimentului de cultură“ despre Vara…, romanul care a făcut-o cunoscută pe Tatiana Țîbuleac ca scriitoare. Grădina de sticlă, publicat și lansat de curând, este volumul care o va impune definitiv ca una dintre cele mai autentice și faine voci din literatura română contemporană, n-am nici o îndoială.
Mix de duritate și tandrețe, proză și poezie, lapidar și alert, română și rusă, romanul acesta te năucește chiar mai tare decât o făcea Vara… (poate pentru că, de data aceasta, o fetiță este naratoare și protagonistă, poate pentru că e mai aproape de noi, spațio-temporal etc.), te revoltă și te tulbură profund, așa cum numai literatura de calitate o poate face. Citiți-l, citiți-l, citiți-l!
„Mă nasc noaptea, am șapte ani. M-ar lua în brațe, îmi spune, însă are mâinile ocupate. De sus luminează o lampă albastră, legată de un copac cu un cablu. Se leagănă. Las capul pe spate și o văd mai bine: e rotundă, ca o pâine netăiată. Trecem prin Porți ca printr-o burtă de piatră. Așa e la oraș, mă gândesc. Tot într-o vale, mereu la vale, drumul. Gheața ne cuprinde tălpile, strada se scurtează. Îmi întinde buzunarul ei ca să nu lunec. Și să mă uit în jur, să văd și eu frumusețe! Lumina aceea cernută. Cerul acela cu stele fugite. Blocuri, blocuri, blocuri. Nici unul mai înalt de patru. Nici unul mai lat de patru. Buzunarul ei are blană, unghia ia foc. În geamuri, oameni mici se văd trăind frumos. Mii de pătrate cu mijloc de piatră. Unii lângă alții, unii peste alții. Cei de jos îi țin pe umeri și pe ceilalți. Sunt puternici cei de jos. Un câine – albastru – se ia după noi cu urmele lui mici. La oraș totul e patru și albastru, mă gândesc. Și să nu rămân în urmă, să nu rămân în urmă niciodată. Lângă un gard ne oprim. Закрой глаза и забудь всë*. Nu înțeleg nimic, uit totul într-o secundă.“
- Închide ochii și uită totul (rus.).
Spulberatic, de Anca Vieru
– (Colecția Ego. Proză, coordonată de Lucian Dan Teodorovici, Editura Polirom, 2018, 256 p.)
Și Anca Vieru a ajuns destul de repede în atenția cititorilor autohtoni odată cu debutul său în volum, Felii de lămâie (Polirom, 2015), o carte de proză scurtă matură, cu o scriitură deja formată și toposuri proprii. Cred că e genul acela de autoare care, după ce ai citit-o, vrei să-i urmărești în continuare parcursul literar. La recentul târg de carte Bookfest, a lansat o nouă carte, un roman de data aceasta, cu un titlu splendid: Spulberatic. Te prinde în chingile ei așa cum o face numele volumului: pe loc, iremediabil. Te cucerește, n-are cum altfel. O recunoști pe Anca Vieru în el și, totuși, scriitura ei evoluează, iese din zona de confort, se reinventează. Din povești și frânturi de intimități, se reconstituie un personaj, Tiberiu Vreme, și, odată cu el, tot soiul de amintiri, iubiri, deziluzii ș.a.m.d. O lectură cu de toate, numai bună de pus în bagajul de vara aceasta.
„În câte feluri poți să uiți un om? obișnuia să întrebe bunicul și tot el răspundea: sunt multe feluri de uitare, dar cea mai rea, zic eu, e când nu-i mai știi fața, când trebuie să te uiți la poze ca să ți-l amintești.
În familia noastră, de exemplu, toți avem memorie slabă a figurilor. Așa a fost dintotdeauna, sunt sigur, pe vremuri însă nu prea conta, în orășelul nostru cu doar câteva familii. Dar acum, când ne-am mutat în aglomerația asta, lucrurile s-au complicat. Cu atâția oameni în jur, figuri noi care apar și dispar fără să știi dacă le vei mai vedea vreodată, trebuie să te orientezi repede și să cauți trăsătura caracteristică a unei fețe ca să o poți păstra în memorie. Pentru că asta vrem, s-o păstrăm în memorie.“
Dragostea unei femei cumsecade, de Alice Munro
– (Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu, colecția Clasici contemporani, Litera, 2018, 416 p.)
Dacă nu ați citit-o pe Alice Munro, atunci trebuie să faceți cumva să o recuperați. Nu de alta dar, din punctul meu de vedere, scriitoarea canadiană, care a și câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 2013, alături de alte câteva zeci de premii literare importante de-a lungul vieții, este una dintre cele mai puternice și originale din literatura universală de astăzi. A scris aproape numai proză scurtă și a făcut-o într-un mod inegalabil. Se vede cu ochiul liber și în acest proaspăt volum apărut la Litera, Dragostea unei femei cumsecade, apărut după Prea multă fericire, Dragă viață, Ură, prietenie, dragoste, căsătorie și Fugara.
Fermecătoare, frustă, autentică, Alice Munro e maestră și în Dragostea unei femei cumsecade, o colecție de opt povestiri provinciale în care iubirea, aparențele, secretele, umanitatea sunt puse sub lupă, analizate până în cele mai profunde fibre. Personajele ei trăiesc, alături de tine, iar experiența aceasta e de neegalat.
„Există în Walley, de două decenii încoace, un muzeu în care sunt păstrate fotografii, putineie, hamuri de cal, vechi scaune de bărbier, un decojitor de mere greu de folosit și diverse curiozități precum simpaticii izolatori din sticlă și porțelan folosiți odinioară la stâlpii de telegraf.
Tot acolo e o cutie roșie inscripționată D.M. WILLENS, OPTICIAN, cu o etichetă pe care se poate citi: «Deși nu este foarte veche, această trusă de instrumente optometrice are o deosebită semnificație locală, deoarece i-a aparținut domnului D.M. Willens, care s-a înecat în râul Peregrine în 1951. Trusa a scăpat cu bine din catastrofă și ne-a fost trimisă de un donator anonim pentru a o include în colecția noastră.»“ (Din prima proză, care dă titlul volumului: Dragostea unei femei cumsecade)
Iubire amară, de Elena Ferrante
– (Traducere de Cerasela Barbone, colecția Literary Fiction, Editura Pandora M, 2018, 176 p.)
E imposibil să nu fi auzit, fie și în treacăt, de scriitoarea italiană Elena Ferrante, a cărui identitate este, încă, un mister, și a cărei Tetralogie Napolitană (Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei ce rămân și Povestea fetiței pierdute) este un fenomen editorial mondial, care a prins foarte bine și la noi (tradusă integral de Cerasela Barbone la Pandora M, parte a Grupului editorial Trei, acolo unde au mai apărut încă două cărți semnate de aceeași autoare, romanul Fiica ascunsă și cartea pentru copii Noaptea pe plajă). Ei, bine, iată că s-a recuperat și romanul ei de debut, Iubire amară. E interesant să-l citești fie dacă ești deja fan Ferrante, fie dacă nu ai citit vreun rând scris de ea până acum. Și asta pentru că în Iubire amară întrevezi cam tot ce devine Ferrante câteva cărți mai târziu, de la teme predilecte – iubire, familie, prietenie, mame, fiice, relații complicate, emoții, amintiri, identitate, obsesii, căutări, universul napolitan – și până la scriitură – poetică, incomodă, stilizată. Sondarea psihicului uman, misterul, intriga sunt fabuloase, ca de fiecare dată.
„Mama mea s-a înecat de ziua mea de naștere, în noaptea de 23 mai, în mare, în dreptul localității numite Spaccavento, la câțiva kilometri de Minturno. Exact acolo, la sfârșitul anilor ’50, când tata încă locuia cu noi, închiriam vara o cameră într-o casă țărănească și petreceam luna iulie dormind toți cinci în câțiva metri pătrați încinși. În fiecare dimineață, noi, fetele, beam câte un ou proaspăt, scurtam drumul spre mare printre trestii înalte pe cărări de pământ și nisip și ne duceam să facem baie. În noaptea când a murit mama mea, proprietara acelei case, pe care o chema Rosa și care avea de-acum mai mult de șaptezeci de ani, a auzit bătăi în ușă, dar n-a deschis, de frica hoților și a criminalilor.“
Șarpele din Essex, de Sarah Perry
– (Traducere din limba engleză de Ioana Văcărescu, colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu, Editura Nemira, 2018, 528 p.)
Sarah Perry este, pentru mine, revelația din această listă. Puțin spre deloc cunoscută la noi, autoarea britanică a debutat cu After Me Comes the Flood, publicată în 2014 și primită entuziast. Scrie cronică literară pentru „The Guardian“ sau „Financial Times“, colaborează cu BBC, printre altele, iar cărțile ei au fost traduse în 15 limbi. Șarpele din Essex este abia al doilea său roman, bestseller (200.000 de exemplare vândute numai în Marea Britanie), Cartea anului 2016 la Waterstones, Cartea anului 2017 la British Book Awards, nominalizată la Premiul Costa 2016 și la Baileys Women’s Prize for Fiction în 2017. Și pe bună dreptate, e genul acela de carte care îți face vacanța perfectă. Dacă apuci să citești primele pagini, nu îți vine s-o mai lași din mână. Într-un setting victorian redat splendid, pe multe și minuțioase paliere, Șarpele din Essex chiar este un amestec fain între Dickens și Stoker, așa cum spune recomandarea „The Guardian“ de pe coperta a IV-a. Gotic, cu intrigă polițistă, romance și o stilistică fără cusur, cartea lui Perry e o aventură de la cap la coadă. Iar protagonista, Cora Seaborne, o văduvă abuzată, mamă a unui copil autist, care redescoperă ce sabie cu două tăișuri este libertatea, poate stârni pasiuni aprige.
„Un bărbat tânăr merge pe malul râului Blackwater, sub lumina rece a lunii pline. Și-a petrecut ultimele ore ale anului bând pahar după pahar, până când ochii au început să-l usture și stomacul i s-a revoltat, iar el a hotărât că nu mai suportă agitația și luminile puternice.
— Am să cobor un pic lângă apă, a spus sărutând obrazul persoanei aflate lângă el. Mă întorc înainte să bată clopotele de miezul nopții.
Acum privește spre est, în direcția în care se schimbă mareea, spre estuarul monoton și întunecat, spre pescărușii alburii ce strălucesc deasupra valurilor.
E frig și bărbatul ar trebui să fie pătruns de ger până la os, însă e plin-ochi de bere și are pe el o haină groasă. Gulerul îl zgârie un pic la ceafă – se simte amețit și încorsetat, are gura teribil de uscată.“
Cartea vieților mele, de Aleksandar Hemon
– (Traducere de Anca Dumitrescu, Editura Black Button Books, 2018, 180 p.)
M-am îndrăgostit iremediabil de Aleksandar Hemon odată cu volumul Cartea vieților mele. Îl mai citisem în Iubire și obstacole (Black Button Books, 2016), îmi plăcuse mult stilul lui, dar, cumva, abia cu prozele sale non-ficționale m-a convins că este, fără nici un dubiu, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani. Și că merită mult, mult mai multă atenție decât îi este acordată momentan la noi. A mai fost tradus în limba română cu Proiectul Lazarus (Polirom, 2011) și Omul de nicăieri (Polirom, 2010), lecturi pe care intenționez să le recuperez. Hemon s-a născut în Sarajevo și a plecat la Chicago în 1992, unde a și rămas până astăzi, din pricina începerii războiului din Iugoslavia. În 2011, a primit premiul PEN/ W.G. Sebald Award.
Cartea vieților mele e prima lui carte de non-ficțiune, care adună la un loc articole autobiografice publicate de Hemon de-a lungul timpului. Numitorul comun este, firește, naratorul, cu experiențele sale din copilărie și până la maturitate. Nu e nimic patetic, nimic pretențios, Hemon folosește limbajul simplu, obiectiv, distant, povestește cu inteligență, ba cu umor, ba cu ironie și sarcasm despre cum a învățat să-și iubească sora după ce a încercat să o omoare, despre cum a început să scrie, despre curele cu lecturi de la cabana de vacanță, despre droguri, alcool și revoltă, despre plecarea sa în State, despre Sarajevo și Chicago, Chicago și Sarajevo, despre familie și identitate, despre granițe de tot soiul, despre moartea fetiței lui etc. Și, dincolo de toate, ce face el în Cartea vieților mele este literatură, în forma ei cea mai pură.
„În seara de 27 martie 1969, tata era în Leningrad, URSS, la studii postuniversitare în electronică. Mama era acasă, în Sarajevo, în mijlocul travaliului, înconjurată de comitetul de prietene. Mama își ținea mâinile pe burta rotundă, șuierând și țipând, dar comitetul nu părea îngrijorat. Aveam exact patru ani și jumătate, orbitam în jurul ei, încercând să o țin de mână sau să mă așez în brațele ei, până când m-au trimis în camera mea și mi-au ordonat să mă culc. Am încălcat ordinul și am monitorizat desfășurarea evenimentelor prin gaura cheii. Evident, eram îngrozit, pentru că, deși știam că are un bebeluș în burtă (așa cum mi se spusese), nu știam cum merg de fapt lucrurile, ce avea să se întâmple cu ea, cu noi, cu mine. Când în cele din urmă a fost dusă la spital în dureri groaznice și sonore, am rămas cu gândurile terifiante contracarate doar de tanti Jozefina, care m-a liniștit garantându-mi că mama nu va muri și că se va întoarce și-mi va aduce un frate sau o soră. Voiam să se întoarcă mama; nu voiam un frate sau o soră; voiam ca totul să fie ca înainte. Înainte lumea îmi aparținea armonios; într-adevăr, în mare parte, lumea eram eu.“
Jurnal necenzurat, de Vaslav Nijinski
– (Traducere din limba rusă de Raluca Rădulescu, colecția Yorick, coordonată de Monica Andronescu, Editura Nemira, 2018, 248 p.)
Vaslav Nijinski a fost vedetă a Baletelor ruse (1908-1913 și 1916-1917), a revoluționat formele baletului clasic prin mijloace de expresie neconvenționale și a fost unanim considerat cel mai mare dansator al tuturor timpurilor. În 1919, a avut o cădere nervoasă și cariera i- a luat sfârșit. A fost diagnosticat cu schizofrenie și dus la un sanatoriu din Elveția. Jurnalul său a fost scris în cele șase săptămâni petrecute la sanatoriul din Elveția, înainte ca diagnosticul să-l condamne pentru totdeauna la izolare.
Am auzit de nenumărate ori despre jurnalul său, așa că m-am bucurat mult când a fost în sfârșit tradus și la noi. Te dezechilibrează însemnările sale, nu e deloc ușor să te lași tras în tăvălugul nebuniei (și al geniului, aș îndrăzni să afirm), dar rândurile sale trebuie citite (cu creionul în mână), sunt o splendoare, un spectacol al absurdului, al cuvintelor, gândurilor, trăirilor.
„Am mâncat bine la micul dejun, căci am mâncat două ouă fierte moi și cartofi prăjiți cu bob. Îmi place bobul, numai că e uscat. Nu-mi place bobul uscat, căci nu are viață în el. Elveția e o țară bolnavă, căci e toată numai munți. În Elveția oamenii sunt uscați, căci nu au viață în ei. Eu am o menajeră uscată, căci nu simte nimic. Ea gândește mult, căci au lăsat-o fără urmă de vlagă în altă casă, unde a lucrat multă vreme. “
Însemnări de pe o insulă mică, de Bill Bryson
– (Traducere și note de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, colecția Hexagon. Cartea de călătorie, Editura Polirom, 2017, 368 p.)
Tocmai a apărut un nou volum semnat de Bill Bryson, Drumul către Little Dribbling. Noi însemnări de pe o insulă mică (Polirom, 2018), dar n-am apucat să pun mâna pe el, așa că m-am gândit să recomand o altă carte de călătorie de-ale sale, mai ales dacă veți avea o vacanță britanică: Însemnări de pe o insulă mică.
Bryson chiar nu mai are nevoie de nici o prezentare, trebuie să vă fie cunoscut măcar în urma celebrului său volum Acasă. O istorie a vieții private (Polirom, 2012, 2017). Ori, poate, ca autor al cărții Despre toate, pe scurt. De la Big Bang la ADN (2015). În postura de scriitor de cărți de călătorie l-am descoperit în O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munților Apalași (Polirom, 2015), o carte care mi-a plăcut mult, mai ales pentru că e plină ochi de umor și e scrisă șarmant, pe înțelesul tuturor, așa că mi-am spus că trebuie să repet isprava. Ceea ce am și făcut. M-am bucurat să-l găsesc pe același
Bryson în Însemnări de pe o insulă mică, cu aceeași vervă de a împărtăși povești și de a vedea ineditul din lucrurile care ne înconjoară.
După 20 de ani de stat în Marea Britanie, Bryson se pregătește să se întoarcă în America natală. Nu o va face, însă, înainte de a face un tur al insulei, de rămas-bun, așa. Va călători cu mijloacele de transport în comun de la Dover și până în John O’Groats și va relata cu dezinvoltură tot ce întâlnește în cale. Absolut minunată experiența în care te poartă și pe tine, ca cititor.
„Există anumite idei idiosincrasice pe care ajungi să le accepți tacit când trăiești multă vreme în Marea Britanie. Una e că verile britanice erau pe vremuri mai lungi și mai însorite. Alta e că echipa engleză de fotbal n-ar trebui să aibă nici o dificultate cu Norvegia. A treia e ideea că Marea Britanie este foarte întinsă. Aceasta din urmă e, de departe, cel mai greu de combătut.“ (din primul capitol de după Prolog)
Galerie foto
