Claudiu Mitcu și coregizorul & scenaristul Ileana Bârsan documentează cazul unui fost ofițer, Mihai Moldoveanu, condamnat la 25 de ani de închisoare pentru o crimă pe care susține că nu a comis-o.
Cuvântul „susține“ se regăsește și în sinopsisul oficial al filmului, iar filmul îl preia pe Moldoveanu după eliberarea condiționată (în 2012 a câștigat la CEDO) și-l filmează rememorând faptele și luptând să-și demonstreze nevinovăția, lucru care nu s-a putut întâmpla înainte de terminarea filmului. Odiseea judiciară a lui Mihai Moldoveanu continuă. Viața acestui om pare că e legată doar de acest scop – de a demonstra că a fost acuzat pe nedrept. Tragismul ei e vizibil până și în înfățișarea lui fizică. E un om obosit de o luptă lungă, tot mai slăbit și tot mai albit, dar care nu renunță. A studiat Dreptul în închisoare pentru a se putea apăra. Parcă toată viața a fost o pregătire pentru această corvoadă.
Lansarea filmului e însoțită de aparițiile publice al lui Mihai Moldoveanu, iar discuțiile organizate cu ocazia proiecțiilor de până acum (la Festivalul Transilvania, la One World, la avanpremiera de la Institutul Francez) au creat ideea că filmul susține cauza lui Mihai Moldoveanu. Eu am avut senzația că miza lui e un pic mai complexă și că arată cât de complicată poate fi demonstrarea adevărului chiar și acolo unde e evident, că între dreptate și justiție e o mare diferență. În aceeași măsură am avut senzația că, în ciuda desfășurării întregului prohod judiciar, uneori ești de partea eroului, când ai senzația că ar putea fi vinovat. Asta dă puțin suspans unei povești care oricum frizează absurdul și care altfel ar fi putut deveni monotonă.
Locul și omul
După Perfect necunoscuți/ Perfetti sconosciuti, premiat la Tribeca pentru scenariu, italianul Paolo Genovese a revenit anul trecut cu un film deloc original – Localul/ The Place, practic o adaptare cinematografică a serialului american The Booth at the End. Demarat în 2010 și produs pentru canalul FX, cu Xander Berkely în rolul principal (tot un actor cu barbă și privire grea, la fel ca Valerio Mastandrea, cu care Genovese a mai lucrat), serialul respecta aceeași unitate de spațiu (titlul Booth at the End se referă la ultima masă dintr-un tradițional diner american), ocupându-se în fiecare episod de câte un personaj care se înfățișează în fața unui misterios The Man cu care a semnat un pact faustic. În schimbul îndeplinirii unei mari dorințe, The Man îi dă fiecăruia o sarcină aproape imposibilă, după consultarea unei agende în care aproape toate paginile sunt scrise de mână și pe care ia notițe ca un psihoterapeut. De pildă, tatăl care vrea să-și salveze copilul bolnav de leucemie trebuie să ucidă alt copil, femeia în vârstă al cărei soț are Alzheimer trebuie să confecționeze o bombă și s-o detoneze într-un loc public etc. etc.
Ajutat de coscenariștii Christopher Kubasik și Isabella Aguilar, Genovese adaptează primul dintre cele două sezoane ale serialului, preia aproape toate personajele și schimbă foarte puține situații – de pildă, personajul care trebuie să o violeze pe călugăriță nu era orb în serial (ci pictor) sau introduce un personaj nou – femeia trădată de soț. Șmecheria scenariului este că, la fel ca în serial, sarcinile se întrețes și personajele încep să comunice, chiar dacă nu se cunosc. Viața e o dantelărie și acțiunile fiecăruia ne afectează pe toți, binele și răul sunt relative, liberul arbitru există – sunt câteva din ideile bifate de serial și de film.
E ceea ce cinemaul a început să facă odată cu Crash, de Paul Haggis, deschizându-se în urma atentatelor din 11 septembrie 2001 spre o nouă dramaturgie și o nouă înțelegere a alterității. În televiziune, serialul israelian Be Tipul care a avut mai multe avataruri printre care In Treatment în SUA și În derivă în România, a operat oarecum similar, dar a mizat mai mult pe măiestria dramaturgică.
Lipsa de originalitate coboară considerabil meritele lui Genovese, chiar dacă aceasta reușește o dantelărie coerentă numai din dialoguri. Spectatorul stă atent cam trei sferturi din film să vadă unde duce povestea, cine cu cine mai interacționează, care misiuni se închid cu bine, dar până la urmă țesătura inevitabil slăbește, iar personajul chelneriței botoxate și etern râzânde, care se dovedește a fi un personaj-cheie, e în plus și provoacă un final neverosimil. Filmat îngrijit, alternând planurile strânse cu cele largi astfel încât să nu devină plicticos, și jucat în general bine (Valerio Mastandrea e precis și discret), The Place e un exercițiu asumat și fără o miză prea mare.