Meursault isi iubeste enorm mama, si toate actiunile pe care le intreprinde dupa moartea ei sint menite sa-i provoace sinuciderea. In plus, stiti doar ca scriitorul, pe cind avea cinci ani, a vazut cum mama lui era batuta de un arab – intelegeti acum de ce Meursault il omoara pe arab (ca sa se poata razbuna Camus).
Toate continua logic, de la Mitul lui Sisif incoace. Daca sta scris acolo ca „absurdul e divort”, asta ne duce imediat cu gindul la un eveniment important din viata lui Camus – divortul de prima nevasta. A, da, si foarte important: Meursault trage inca de patru ori cu pistolul in arabul deja mort pentru ca asta suna a „ta na na na”, adica a Beethoven, si ce simfonie e asta? Tocmai simfonia destinului.
Sper ca nu v-ati speriat sau ca, de nervi, ati mototolit hirtia „Suplimentului”. De la „Hmm” incoace, afirmatiile nu-mi mai apartin, ci sint palpitante ipoteze de lectura oferite de o profesoara de literatura franceza, toamna asta, intr-una din universitatile mari din Romania (aceeasi profesoara care recomanda intocmirea fiselor de lectura, cu tot cu rezumat si caracterizarea personajelor, chiar si la romane existentialiste. Adica: „Meursault era inalt, avea ochii albastri si mergea putin intr-o parte”. Sau cum?). Romanele lui Camus nu au nevoie de lecturi psihanalitice, la fel ca, dupa parerea mea, majoritatea romanelor scrise vreodata. Ele trebuie privite in raport cu celelalte texte ale lui Camus, nu cu diverse intimplari ale vietii.
„Scriitorul, nu omul!”, cit de veche e recomandarea asta si cit de greu se face ea auzita, chiar si azi. Meursault si Caligula, Meursault si Mitul lui Sisif, Meursault si vorbele lui Camus despre el („El nu intra in joc. Raspunsul e simplu: refuza sa minta”, adica sa se poarte ca si cum ar simti ceva). Nu Meursault si Camus pe cind avea cinci ani. Sau Meursault si Beethoven. Singurul merit al unor asemenea ipoteze e ca sint amuzante. In rest, personajul principal ramine tot un strain.