Special FILIT  -  Aryna Creangă  -  

Goce Smilevski, scriitorul macedonean, n-are nimic de-a face cu rigurozitatea sau rigiditatea. Râ­de, gesticulează mult (defect al pasiunii pentru teatru și cinematografie, spune el) și vorbește pasionat despre tot ce-a scris până acum și despre proiectele sale viitoare. Prezent la Iași la Festivalul de Literatură și Traducere, a adus cu el traducerea în română a cărții Sora lui Freud, în care încearcă să prezinte o față a istoriei pe care lumea încă n-a descoperit-o – cea a oamenilor simpli, banali, care, fără să fi fost liderii unor mișcări importante, au dus în spate greul întâmplărilor și-al anilor care au trecut peste ei.

„Prin ea, am reușit să fiu vocea tuturor persoanelor uitate de istorie, ale căror vieți, fericiri sau tragedii s-au pierdut“, spuneți despre Adolfina. Cum ați ajuns la ea, de ce ați ales să vorbiți folosindu-vă de vocea ei?

De la bun început m-a atras cartea Martin Freud despre tatăl lui, care se numește Sigismund Freud: omul și tatăl. Mai apoi, citind această carte, am realizat că el tot spune de-a lungul poveș­tilor că în această familie (deși cartea îi e dedicată doar tatălui) existau și erau mereu prezente și mătușile lor – în cele mai importante momente sunt menționate și ele. Apoi, de­spre Adolfina în mod special, el spune că era foarte drăguță și că întotdeauna era cea care le purta de grijă atunci când Sigismund Freud și soția sa, părinții lui adică, erau plecați. Fiul lui Freud spune, deci, că mătușa lui era drăguță și grijulie, însă pe tot parcursul cărții mi-a dat impresia că a fost o persoană care nu a avut nici o șansă să se dezvolte, o persoană care a stagnat. Știam că a depins întotdeauna de mama sa, care o maltrata foarte tare în perioada aceea și că probabil și din această cauză a rămas mereu în umbră, drept o persoană simpatică, dar totuși naivă și prostuță. Și atunci asta m-a intrigat. Acela a fost momentul în care, pentru prima da­tă, m-am gândit la Adolfina – și m-am gândit la ea ca la una dintre acele femei importante din istorie care rămân, totuși, fără vocea proprie. Că e o femeie cu o viață scri­să dinainte de către bărbați și cu o voce pe care i-au furat-o toți cei din jur. Așa că am început, dintr-o dată, să mă găsesc gândindu-mă singur: ce a fost diferit în viața reală, care e latura adevărată a poveștii? Ce ascund oamenii despre ea? Trebuia să fie ceva nespus acolo –era drăguță, îi îngrijea, era mereu aco­lo pentru fiecare dintre ei, însă continua să fie subiectul glumelor întregii familii. M-am gândit că e nedrept și că ea, Adolfina, sora lui Freud, ar putea să fie pentru mine o metaforă; ar putea să însumeze toate femeile uitate din istorie.

A reușit personajul să treacă de faza metaforică? Ați reușit să încetați să o priviți drept suma femeilor abandonate în istorie și să o tratați drept un personaj de sine stătător?

Da, aceasta a fost chiar provocarea. Pentru mine ea a devenit din start o metaforă, cum am spus, o voce a tuturor femeilor dispărute în grandoarea istoriei, a trecutului. Există o vorbă, care mie îmi place foarte mult și pe care o folosesc singur drept răspuns, când mă chestionez în legătură cu această carte: „istoriografia, de-a lungul vremii, amintește de mulți cuceritori, de lideri, de persoane influente și persoane cu multă putere. Dar unde sunt oamenii simpli, banali?“. Aș spune că știin­ța aceasta, istoriografia, e tare ciudată, pentru că, deși scopul ei principal – știm cu toții – este să amintească oamenilor de trecut, de multe ori nu face decât să-i lase să uite de o mulțime de lucruri. Amintește, pe bună dreptate, de lideri și de figurile im­portante. Dar, stați o clipă și gândiți-vă, cine se află în spatele lor? Ce s-a întâmplat în trecut cu tot restul lumii, cu oamenii obiș­nuiți? Romanul meu a fost gândit fix așa – a privit lucrurile din perspectiva aceasta. Chiar titlul însăși sugerează cumva ceea ce mi-am dorit: Sora lui Freud. Ea nu are nici un nume și nu are nici un nume în titlu pentru că nu a avut nici în istoria lumii. Dar în spatele poveștii se ascunde cu siguranță ceva – mi-am spus. Și asta am încercat să fac: să spun oamenilor că eu cred că este mai mult și să-i fac să se oprească și să caute să afle și singuri ce anume.

Pe de altă parte, dacă în titlul cărții s-ar fi aflat numele personajului central, iar cartea s-ar fi numit Adolfina, crezi că le-ar fi amintit oamenilor precis despre cine este vorba? Ar fi recunoscut-o cineva drept sora lui Sigismund Freud?

Nu, nu cred că ar fi făcut-o nimeni. Și această teorie ar putea fi valabilă și dacă în locul numelui am fi pus o descriere a ei, câteva detalii despre personalitate sau fizic – nu contează ce anume –, nimeni nu ar fi recunoscut-o pe ea. Și acesta, din nou, este un lucru foarte important, menit să atragă atenția chiar asupra faptului că nu încetăm să neglijăm oamenii. Este vorba despre felul în care oamenii neglijează mulți alți oameni, pe care nici măcar nu-i mai văd atunci când în fața lor există un lider, cineva important.

Cât de dificil a fost întreg procesul de documentare? Cât de mult v-a luat să aflați detaliile necesare? Pentru că ați spus că scrisul propriu-zis a durat aproape șapte ani și jumătate.

Imaginați-vă că nu am căutat să citesc doar scrisorile, cărțile sau notițele găsite și păstrate care aveau legături cu familia sau cu Freud, ci că am încercat să mă apropii de întreaga perioadă, de secolul al XIX-lea. Am avut marea șansă să fac o documentare așe­zată, fix cum mi-am dorit-o de la bun început, pentru că am primit burse din partea mai multor fundații și așa am avut șansa să petrec foarte mult timp în străinătate, doar documentându-mă. Așa am ajuns să călătoresc pentru povestea asta din Austria în Statele Unite ale Americii, în Olanda sau chiar în Suedia. Am insistat să aflu cât mai multe despre perioada în care Adolfina a trăit și, la un moment dat, cred că pot spune că am transformat chiar fragmentele de timp în subiecte. Am scotocit documentele lui Freud, scrisori, însemnări și tot ce am găsit legat de el. Apoi am trecut la psihanaliză și informații despre tot ceea ce înseamnă asta și, nu în ultimul rând, m-am oprit să cercetez și Holocaustul – o parte din viața personajului meu. Am încercat cât de bine am putut să văd ce înseamnă să fi fost o femeie singură, abandonată, a secolului al XIX-lea. Astăzi, știți, a fi femeie singură este o chestiune care ține numai și numai de alegere și de libertatea pe care dorești să ți-o impui. Pe-atunci însă a fi femeie singură echivala cu un blestem al destinului care s-ar fi abătut asupra ta. Erau lucruri și idei total diferite față de cele întâlnite în societatea de astăzi.

V-ați gândit vreodată la romanul pe care l-ați scris ca la un material care ar veni în sprijinul vocilor feministe, din întreaga lume?

Să spunem că, mai mult decât mine, s-au gândit criticii. În special cei din Germania, țară în care romanul meu a fost perceput fix așa – ca un sprijin al mișcării feministe de pretutindeni.

De ce credeți că în Germania a fost văzut așa, mai cu seamă?

Cred, acum că mă gândesc mai bine, că și în alte țări – dar poate din cauza faptului că limbajul a fost mai greu de tradus, cartea și-a mai pierdut din esență și n-a ajuns la cititori ca fiind atât de puternică. Poate oamenii din Germania au simțit pur și simplu conexiunea cu subiectul ca fiind mai strânsă.

Dar, revenind, v-ați gândit la asta când l-ați scris?

Nu, eu nu l-am văzut așa. Pentru mine romanul a fost mai mult o surpriză, nu am gândit de la început sub ce formă îl voi da mai departe – m-am trezit, pur și simplu, absorbit și sustras de femeia aceas­ta, de Adolfina. Mi-a rămas în min­te o propoziție scrisă de Freud în tinerețea sa, când era încă burlac, necăsătorit cu soția sa de mai târziu, Marta (pe atunci îi era doar logodnică). El spunea așa: „Sora mea, Adolfina, este cea mai drăguță dintre toate surorile mele“. Și, apoi, după câteva alte fraze, adăuga „dar este mult, mult prea sensibilă“. Și atunci m-am gândit cum e posibil ca totuși această persoană să fie descrisă în repetate rânduri ca fiind sensibilă, pe placul tuturor și, totuși, să fie considerată în același timp prostuță și naivă?

Știm însă că Freud însuși era, în­tr-o oarecare măsură, misogin. A fost așa, din ce ați constatat în urma documentării, și cu femeile din familia lui? Cu Adolfina?

(Râde.) Cu siguranță nu cu mama lui. Conform spuselor sale, pentru el, ea era o zeiță în adevăratul sens al cuvântului.

Dar nu atinge niciodată subiectul acesta – nu vorbește în scrierile sale despre relația cu mama sa.

Așa este, niciodată nu o face și este un lucru foarte important de menționat. El spune în cercetările lui că cel mai important lucru în psihanaliză și chiar în viață este relația dintre mamă și fiu și felul în care este aceasta construită, de la începuturi. Dacă apuci însă să îi răsfoiești notițele, o să vezi că niciodată nu vei afla nimic despre mama lui sau despre ce fel de conexiune exista între ei doi. Freud este un fondator al școlii de psihanaliză care însă pare că nu și-a administrat propriul medicament, nu s-a transformat chiar atât de mult într-un subiect, într-un pacient. El a spus că nu o va face și vedem și noi astăzi că n-a săpat niciodată atât de profund în inconștient.

Ați reușit să vă păstrați obiectiv și să respectați biografia sau v-ați propus de la bun început să redați cu subiectivitate din interiorul poveștii de familie?

Nu ai cum să fii obiectiv, întotdeauna este subiectiv scrisul – chiar și dacă este o carte de non-ficțiune. Când se apropie de fic­țiune, parcă devine chiar și mai subiectiv. Cred că romanul meu e scris dintr-o perspectivă particulară, aparte, o perspectivă a acestei femei care încearcă să formeze o imagine, prin ochii ei, a întregului secol XIX. Este o carte foarte subiectivă și subiectivitatea mea este în întregime asumată.

În cartea ta, Klara, unul dintre personaje, spune: „Toți oamenii normali sunt normali în același fel; toți oamenii nebuni sunt nebuni fiecare în felul său“. Ce se înțelege prin nebunia aceasta, aveți o cale prin care ajungeți la ea, în felul dumneavoastră?

Cred că nu mai sunt nebun deloc. Dacă e să fiu sincer, trebuie să spun că a fost o anumită perioadă a vieții mele în care aproape atingeam o graniță anume, dar acum s-a terminat. Cred că avea o legătură și cu vârsta mea de-atunci.

Dar cu ce asociați nebunia aceasta?

E greu de spus – aceste gânduri și stări de spirit iraționale sunt dificile și apar atunci când incon­știentul acaparează conștientul, când acoperă cumva o parte din realitate, dacă nu chiar pe toată. Cred cu tărie că oamenii care trăiesc astfel de experiențe – la gra­nițele nebuniei – sunt oameni care nu vor să vorbească, în special, despre ele. Sunt oameni care le neagă existența, oameni reci, care îți vor spune de fiecare dată când îi vei întreba, un clișeu anume. Sunt atâtea tipuri diferite de nebunie pe lume – există nebunia de moment, nebunia care se întinde pe o anumită perioadă de timp și nebunia pentru totdeauna. Durata nebuniei depinde de cât de mult timp conștientul și-a pierdut controlul și ființa umană nu mai poate vedea nimic în jur.

Ieri, spre exemplu, am avut o întâlnire cu adolescenți la unul dintre liceele din Iași și chiar unul dintre ei m-a întrebat cum poate fi nebunia vindecată. M-am uitat la el și i-am spus că nu am nici un răspuns, că nu cred că există un răspuns la această întrebare.

Dar, știi, există totuși un lucru. Un medic și un scriitor foarte bun, R.D. Laing, a scris o carte numită Sinele divizat, în care vorbea despre schizofrenie. El nu încuraja deloc tratamentele și avea metodele lui speciale cu care reușea să trateze forme grave ale nebuniei – avea un succes teribil, deși în viața sa personală nu era chiar cel mai de succes om. A avut la un moment dat un caz sever de schizofrenie pe care nu l-a putut trata oricât de mult a încercat și, în cele din urmă, s-a dat bătut și a spus „Asta n-o pot face, nu pot ajuta“. Mai târziu, femeia respectivă (căci despre o femeie era vorba) a văzut filmul lui Federico Fellini, La Strada. Ironic, în limba mea natală, „strada“ înseamnă „suferință“, dar aici n-a mai fost cazul. Femeia a văzut filmul și s-a vindecat, ca prin minune, de schizofrenie. Finalul, când Giulietta Masina ajunge la concluzia că „OK, sunt lăsată singură aici. Sunt singură aici, dar parcă totul are un înțeles acum – viața nu are un înțeles“, a ajutat-o. Cred, prin urmare, că momentul în care nebunia începe să se vindece este chiar momentul în care totul rămâne fără înțeles și în care începi să lupți cu asta – când ființa vie nu mai poate suferi, pentru că a suferit destul, iar inconștientul începe să acopere realitatea; atunci se declanșează. Procesul de desfășu­rare al nebuniei e diferit – ori lupți, lupți și lupți din nou cu lipsa de înțeles și de sens a lucrurilor, ori ajungi direct să te sinucizi. Femeia cu schizofrenie a văzut filmul și s-a vindecat, atunci când nimic altceva nu o mai putea ajuta. Viața e un miracol.

Ce alte miracole mai credeți că există?

Totul e un miracol – mergi aici, în Iași, și o vezi pe Sfânta Parascheva. Ăsta e un miracol. Am venit acum câțiva ani până aici doar ca să o văd și să vizitez biserica.

Sunteți o persoană credincioasă?

Din punctul meu de vedere, da. Din cel al Bisericii, mi-e teamă că nu. Este destul, cred eu, să privești cerul, ca să găsești răspuns la asta. E drept, oamenii au încetat să mai facă și asta, acum toți se uită în telefoanele lor mici cu carcase negre. Dar dacă te oprești într-o noapte, pui telefonul jos și te uiți la cerul înstelat, o să înțelegi cu siguranță că există ceva și dincolo de asta. Există evoluția, cred în ea și o accept, dar existența ei ar fi fost imposibilă fără vreun înțeles mai înalt, ascuns în spatele tuturor lucrurilor. Găsim înțelesul ascuns în orice.

Aveți tabieturi când scrieți?

Nu, pentru mine scrisul n-are nimic de-a face cu altceva – cu vreun loc sau cu vreun ritual, cu diminețile sau cu ceștile de cafea. Eu trebuie doar să simt că vreau să scriu – e ca atunci când conduci o mașină și romanul tău își tot schimbă drumul. Personajele tale îți spun că asta nu e direcția potrivită. Și atunci știi încotro să-ți schimbi scrisul.

Scrieți și teatru. Vă face scrisul compozițiilor dramatice să fiți mai atent la felul în care vă construiți personajele, atunci când scrieți proză?

Nu cred că pot răspunde că da sau că nu. Am scris recent un scenariu și am ajuns la concluzia că mereu când scriu teatru mă simt ca un copil foarte-foarte mic – asta pentru că nu am mers niciodată la școala de teatru (nu că la cea de scris romane aș fi fost student). Când citesc însă romane, mă gândesc la ele și le iau drept exemple pozitive sau negative pentru propriile lucrări. Cu teatrul nu am reușit însă să fac asta. Lucrul bun, când vine vorba de personaje, este că în literatură sunt doar ale tale și le domini doar tu.

Aveți perspectiva aceasta evident cinematografică asupra lucrurilor și ați spus că vă inspiră mult cinematografia. Care este regizorul dumneavoastră preferat, care v-a inspirat și când a venit vorba de scris?

Andrei Tarkovski. Poate sunt diferit față de alții, dar el e marea mea iubire. Tocmai m-am întors dintr-o rezidență la Berlin, care a durat câteva luni, o rezidență care presupunea și analiza operelor lui. Erau mulți alți mari artiști ai lumii pe listă, dar faptul că era și el m-a făcut să mă implic întru totul în perioada petrecută acolo. A lăsat o amprentă asupra mea din simplul fapt că, atunci când eram în liceu, i-am văzut filmele și ele mi-au schimbat viața. Și, as­cultați-mă, dacă nu vedeți filme care să vă schimbe viața în liceu, nu le veți mai vedea niciodată. Asta e regula. Doar dacă nu cumva o să în­nebuniți de-a dreptul și va fi necesar, de ce nu, să vedeți La Strada.

Galerie foto