Mă simt puternică și foarte conectată cu tot ceea ce însemn eu în cel mai mic detaliu. Când îți cunoști fiecare mușchi și fibră ca un medic la laboratorul de analize devii mai conștient de prezent, de fiecare clipă care se scurge în defavoarea ta. E ca meditația. Curgi din ce în ce mai adânc înspre tine. Și nu crezi că e genial să recunoști că limitele sunt doar în mintea ta, când tu de fapt ești capabil de o grămadă de lucruri extraordinare, cu mult peste ceea ce ți-ai imaginat vreodată că ai fi în stare.
Până la 29 de ani nu am făcut deloc sport. Nici măcar o întindere la trezire, un jogging în parc, nu știam și nu mă interesa să merg pe bicicletă, panourile cu reclame pentru saloanele de fitness nu-mi spuneau nimic și tot ce îmi doream e să parchez mereu cât mai aproape posibil de locul în care aveam treabă, ca nu care cumva să merg pe jos 10 m. La primele tentative de a începe o rutină de alergat am picat cu succes. După nici 20 de secunde îmi pierdeam suflul și inima stătea să-mi sară din piept, mi se încețoșa privirea și eram convinsă că urmează să-mi explodeze vreun organ vital. Asta se întâmpla pe vremea când nu trăiam nici un sfert din viața pe care o duc azi.
Azi. Azi mă pregătesc intens pentru Maratonul Internațional Iași organizat de Serviciul Voluntar de Ambulanță pe 28 octombrie. În afara bucuriei de a alerga alături de sute de alți entuziaști ai mișcării în aer liber prin centrul orașului, maratonul are și un scop practic, de a strânge fonduri pentru amplasarea a cinci puncte de prim ajutor în cele mai aglomerate zone ale Iașului.
Bun, deci se poate și în urbea noastră, iar mobilitatea urbană nu mai e de mult un mit sau un deziderat de neatins, ci iată că prinde rădăcini în conștiința colectivă.
1-0 pentru noi.
Ne bucurăm de aerul tare de munte
Sedentarismul a devenit un prieten vechi dintr-un trecut obscur, pe care nu îl mai recunosc pe stradă și de care, la drept vorbind, nici nu aș vrea să dau în vreo dimineață rece în care mă pregătesc de urcat un vârf de munte. Cum nu de mult mi s-a întâmplat. N-am stare. Ultimul pe listă a fost Pietrosul din Munții Rodnei, cel mai înalt vârf din lanțul Carpaților Orientali, 2.303 m mai exact.
„Iar cabanierului, care ne întreba chicotind cum ne-am descurcat, în timp ce trăgea cu ochiul la fețele noastre răvășite, i-am răspuns cu nerușinare că făcuserăm o excursie minunată, am plătit nota și am plecat cu demnitate. Asta era carnea ursului: iar acum când au trecut ani buni de atunci, deplâng faptul că am mâncat prea puțin din ea, deoarece din tot ce mi-a dăruit viața mai bun, nimic nu a avut nici pe departe gustul acelei cărni, care e gustul faptului de a fi puternic și liber, liber inclusiv să greșești, și stăpân pe destinul tău.“ Autobiografia lui Paolo Cognetti, intitulată Băiatul sălbatic (editura Polirom, 2018) cu care rezonez întru totul, e despre nevoia de izolare a unui om care la 30 și un pic de ani și-a pierdut bucuria de a trăi. După zece ani în care a stat departe de munte, hotărăște să închirieze o cabană aflată la 1.900 metri altitudine și să trăiască simplu, alături de o mână de localnici. Își petrece zilele urmărind traseele animalelor sălbatice sau ale turmelor de oi venite peste vară la pășunile alpine sau găsind noi și noi rute peste crestele Alpilor italieni deasupra văii Aosta.
Negociez mult fiecare pas
Traseul de ascensiune spre vârful Pietrosul începe din Borșa, de unde mai parcurgi câțiva kilometri până la Schitul Pietroasa, îți parchezi frumos mașina și apuci la dreapta drumul forestier cu marcaj albastru, care urcă abrupt pe Dealul Moșului până la stația meteo Iezer, la 1.700 m altitudine.
Din când în când, traseul e intersectat de câte o potecă nemarcată care taie serpentinele și scurtează drumul, mai pieptiș, mai solicitant pentru mușchii și plămânii tăi, dar în fond de ce ai venit până aici? După 3 ore ajungem la căldarea Iezer și stația meteo pe o potecă ce trece printre jnepeni arțăgoși și se deschide în fața unui versant înzăpezit pe alocuri care se oglindește în lacul cu apă potabilă Iezer, de unde ne și facem plinul pentru următoarea porțiune mai serioasă de urcat către vârf. Ne oprim la soare, turiștii își fac selfie-uri obligatorii, noi mâncăm batoane proteice și ne bucurăm de aerul tare de munte care ne trezește din oboseala aceea ce miroase cald și bine, a uitare de sine și alte abandonuri.
În zig-zag, urcușul e când blând și îndurător, când plin de pietre și stânci ascuțite și ne cere maximă concentrare. Fiecare pas e analizat, nimic nu e lăsat la voia întâmplării, bățul pe care mă sprijin devine tot mai necesar și primele urme de gheață mă fac să reconsider utilitatea colțarilor în aventura asta. Mă despart de Iulian, care respiră din ce în ce mai greu, și mă cațăr pe scurtături, vârful îmi zâmbește deasupra capului și apropierea altor munțomani, nu știu din ce motiv, mă silește să grăbesc pasul, să măresc distanțele dintre noi. Un om mă ajunge și îi ofer locul din față, dar el îmi mulțumește și mă urmează tăcut din spate.
Porțiunile de gheață îmi dau în continuare frisoane, negociez mult fiecare pas, cer permisiune muntelui să mă accepte pe spinarea lui bătrână și, tocmai când cineva mă anunță că iar am luat-o aiurea pe altă scurtătură periculoasă, mai fac un pas și am ajuns pe un platou, cu iarbă arsă de vânt și un ocean nesfârșit de valuri stâncoase și creste înlemnite în timp deasupra satelor răsfirate.
Deși suntem mulți cei ajunși aici, e o liniște solemnă care ne desparte de ultima ascensiune spre vârf și mai apoi către cer.
Doi parapantiși chiuie deasupra noastră, îmi trag sufletul pe o piatră la marginea prăpăstii și închid ochii. Sunt exact unde trebuie să fiu.