Note de călătorie  -  Desiree Halaseh  -  

Cu capul încă în nori deschid telefonul. E ora 7. Dimineață. Mesaj: „Băi, eu mâine trebuie să plec la București. Am avion la 5.50“. Pauză. Iulian încă e plecat în lumea viselor, de unde eu tocmai am revenit. Plănuisem de câteva zile o tură în munții Rarău-Giumalău, iar toată lumea era pregătită până la ultimul detaliu de plecare.

Cu o zi înainte rezervasem pentru noi și încă doi prieteni camere de hotel (cu mic dejun la cerere în mijlocul perlei Bucovinei – Vatra Dornei, nici prea scump, nici prea ieftin, nici prea departe de punctul 0 al traseului către vârful Giumalău). Prietenii bat în retragere. Nu am băut cafea, nu m-am spălat pe față, nu m-am întins, dar găsesc soluții. Odată ce am hotărât că plec, plec, nu mai pot da îna­poi pentru nimic în lume. Iar perspectiva unui weekend în pat nu mă încântă deloc. La ce sunt bune zilele libere dacă nu pentru a ieși din rutina săptămânală, amorțirea membrelor și ceața minții de maimuță care îți repetă la nesfârșit aceleași gânduri, dileme și refrene ieftine auzite în treacăt aseară la radio? Sună cunoscut?

Îmi pregătesc rucsacul cu necesarul de munte: batoanele proteice, ciocolată, șosete de dru­meție, cele trei straturi de haine (tricou run-dry, polar și geacă impermeabilă), briceagul, mănuși și căciulă subțire. Fug la prima ședință de chen tai chi la care am avut norocul să mă înscriu în Iași, nu înainte de a-i da vestea lui Iulian, care pare să reacționeze la vânzoleala din casă: „Ne vedem la 1 în Tătărași. Apropo, mergem doar noi“. Cum știu prea bine că nici el nu se mai întoarce din drum odată ce s-a pregătit de plecare, îl sărut pe frunte și ies urgent din casă.

Un tur de stațiune mă trimite în Cienfuegos

La 2 ieșim din Iași. Mai mereu ne luăm o marjă generoasă de start, cum întotdeauna intervin întârzieri și eu trebuie să mai uit ceva acasă, să mă mai întâlnesc cu vreun prieten pe drumul către mașină și tot așa. Ne cunoaștem deja tabieturile, astfel încât nu mai pierdem timpul cu reproșuri, ci oprim la prima benzinărie din afara ora­șului pentru un plin de Red Bull, latte, reviste și un sandviș.

La Vatra Dornei nu am mai fost de prin vremea când credeam că liceul economic mă va duce pe culmile succesului în viață și că vacanțele de vară se petrec la mare și cele de iarnă la munte. Azi e fix invers, dar până la urmă oricum nu contează ordinea atâta vreme cât ești mulțumit de echilibrul timp cu tine versus timp la serviciu. În căutarea timpului pierdut suntem cu toții, fie că vrem sau nu să acceptăm asta. Am pierdut decade într-un ritm sedentar care mi-a adormit sim­țurile și mi-a dat la schimb dureri de spate și de cap inexplicabile, stări nesfârșite de leneveală și plictis, zile nefructificate de privit în gol sau, mai rău, în ecranul steril al calculatorului, care promite multe, dar de fapt e la furat. La furat timp scump pe care nicicând nu ai să-l recuperezi în mod echitabil.

E 6 seara în stațiunea Vatra Dornei. Ne cazăm la Hotel Silva, fix lângă micuța gară care aduce mai repede a stație de tramvai decât a una de curse lungi de călători. Camera e mică, dar caldă, cu uși vechi de lemn și așternu­turi imaculate.

Drumul de la Iași sâmbătă la amiază e liber, la bariere nu sunt cozi interminabile, parcurgem 250 km în 4 ore absolut lejer.

Un tur rapid de stațiune mă trimite fix pe costa sudică a Cubei, în Cienfuegos, unde de bine ce se lasă seara, magazinele se închid și oamenii dispar treptat prin case. E un iz post-decembrist care mă înduioșează, sunt cofetării antice și magazine de gablonțuri printre care se mai strecoară câte o cafenea hipsterească, restaurante cu lumini oarbe și chelnerițe bătrâne, machiate un pic prea strident, care își verifică unghiile în timp ce îți enumeră în câte feluri poți servi cartofii, nu, nu mai avem hribi la tigaie, doar ciuperci sote, îi predăm spăsiți meniurile și sperăm din tot sufletul să nu o fi deranjat într-un fel de la tejgheaua barului în care trona, regină neîncoronată a unui regat demult apus.

Terenul e destul de plat

A doua zi dimineață. 6 fix. Sar din pat, mă îmbrac, mănânc cât să am energie până la prima oprire de pe traseu și aștept. Iulian vrea să rămână la hotel. Să amâne trezirea până pe la 12 și să facă imediat cale întoarsă la Iași. Am răbdare. Încă 10 minute.

La 7 suntem în mașină spre satul Rusca, la 11 km de Vatra Dornei, de unde pornește cel mai accesibil traseu, marcat cu triunghi roșu, către cabana Giumalău și apoi către vârf, la 1.857 m altitudine.

E un drum forestier parțial asfaltat care șerpuiește de-a lungul pârâului Rusca. Până la cabana Giumalău mai sunt 3 ore, terenul e destul de plat și fără să pună probleme mari de mers. Ceața de dimineață ne dă un sentiment de bucurie: suntem primii martori ai ieșirii la lumină a coamelor de pădure, câtă mai e. Câteva clădiri abandonate sporesc sentimentul de pustietate și sălbăticie, de tranziție dinspre urban înspre un ținut redobândit de natură fără drept de apel.

Ascensiunea începe cu un izvor amenajat, la o oră jumătate de mers lin, după care întâlnim o bifurcație care duce de fapt către același drum, marcat în continua­re cu triunghi roșu. Respir mai greu și simt cum muntele își cere tributul de efort și dăruire deplină. Vremea e perfectă, uit că am intrat de ceva timp în penultima lună din an, mi-e cald, străbat ultima porțiune de pădure de molizi și destul de repede ochii mi se luminează de ieșirea la pășunea alpină din jurul cabanei Giumalău.

Nu urmăm drumul marcat din dreapta cabanei, ci o tăiem de-a dreptul către al treilea marcaj, care indică drumul spre vârf. Panta abruptă începe să mă încerce din ce în ce mai tare, fac pauze multe și încerc să urmăresc mai degrabă pașii decât distanța rămasă până sus. Respir repede și superficial, mai sunt 200 m de urcat și n-am nici cea mai vagă idee cât timp înseamnă asta. Din­spre cabană se aud doi ciobănești, agitați de sporirea populației în zonă, de la zero la doi, căci se pare că nici cabanierul nu e acum aici. Merg din ce în ce mai susținut și de la ultimul indicator – 10 minute până la vârful Giumalău – nu mă mai opresc deloc.

Pe vârf mai sunt doar un om și vântul. Un pic mai jos, la refugiu, mai sunt câțiva trekkeri care au ajuns aici pe alt traseu. Un uliu planează deasupra mea și cade rapid în picaj câțiva metri mai la stânga. Hai că nu a fost atât de greu. O zi câștigată.

Galerie foto