Cartea Pe drum (traducere din limba engleză și note de Cristina Felea) a fost publicată la editura Polirom în 2012.
Domnule Kerouac, am un prieten care nu pleacă în nici o călătorie fără un volum dintr-un dramaturg din țara noastră. Numele dramaturgului acela este Caragiale, cred că l-ați fi îndrăgit, un domn din secolul al XIX-lea care s-a dus să-și trăiască viața și sfârșitul la Berlin. Și mai am un prieten care nu pleacă niciodată la drum fără Biblie, deși a fost o vreme când Biblii găseai peste tot în noptierele din camerele de hotel, chiar și în cele mai sordide.
A fost și o vreme când nu plecam în nici o călătorie fără Pe drum. Am purtat multe cărți cu mine colindând pământul înspre Beijing și înspre Astana, înspre Santiago de Chile și înspre Helsinki. Pe drum mă însoțea, dar adevărul e că am citit din ea mereu puțin, ca și cum nu mi-aș fi dorit să se încheie vreodată.
Sunt din nou pe drum, călătoresc înspre München și mai departe înspre Pisa și Strasbourg, înapoi în Italia, în Palermo, Sicilia, apoi înspre Amsterdam, Nijmegen și, în cele din urmă, poate, New York, New York. Nu port cartea dumneavoastră cu mine și mă simt gol.
Adevărul e că abia acum de curând – la mulți, mulți ani – de când v-am purtat cu mine ca pe un talisman v-am terminat cartea. Cred că a durat un deceniu, ceea ce ar trebui să mă pună pe gânduri.
Am știut de la început de ce romanul dumneavoastră a fost unul cult, că i-au zis și Biblia generației beat, dacă nu greșesc, ba chiar și dacă greșesc.
Înțeleg pofta aceasta de drum a americanilor care pleacă înspre Vest, fără să știe ce îi așteaptă acolo sau dacă îi așteaptă ceva acolo, vagabondând orbitor, cucerind femei pentru o noapte, despărțindu-se de prietenii întâlniți în cale cu trădări scurte și explicabile. Dar nu asta m-a fermecat la drumul dumneavoastră. Ritmul.
Ritmul călătoriei, grăbit chiar și în orele de așteptare. Ritmul acesta e ritmul în care bat inimile tinere. Ați scris o carte care e pentru totdeauna ca o inimă tânără. Am fost fermecat de bruștele ei explozii de frumusețe, ca niște poeme ascunse între moteluri jegoase și camioane și parteneri de călătorie cu nume ciudate.
Clipe. Clipe ca aceea când nu mai știi cine ești, pur și simplu nu mai știi cine ești – un călător fără istorie, fără trecut și fără viitor. Un călător devorat de prezentul continuu. Oftatul unei chelnerițe mexicane frumoase când spune că nu își poate părăsi bărbatul nici măcar pentru o aventură cu un necunoscut și Big Slim Hazard devenind vagabond fiindcă demult, în copilăria lui, o văzuse pe mama lui dăruindu-i o plăcintă unui vagabond. Și, desigur, Dean.
Am călătorit mult cu Dean Moriarty gândindu-mă la cuvintele pe care le-ar fi scris despre mine, cum m-ar fi expediat în două propoziții scurte, ca de ziar, pierzându-mă în marea oamenilor de pe drum, cum m-ar fi descris și cum nu m-ar fi uitat, deși nu s-ar mai fi gândit niciodată la mine.
Domnule Kerouac, m-am gândit mult în acest deceniu în care am umblat tot pământul cine a fost Dean-ul întâlnit de mine pe drum. Poate acel chinez care făcea ocolul pământului pe bicicletă, peste care am dat într-o zi de vară fără nori în Soho-ul londonez, el pedala spre Rio de Janeiro, sau poate că acel african peste care am dat într-o seară de toamnă în Dublin – era beat și voia să meargă pe asfalt în picioarele goale, ploua și eram toți tineri.
Uneori, înnebunesc și caut o oglindă și mi se pare că Dean sunt chiar eu, apoi îmi amintesc că eu n-am văzut niciodată America decât citindu-vă din când în când, niciodată mai mult de două pagini prin aeroporturile lumii.
Domnule Kerouac, mi-ați făcut, deseori, viața îndurabilă. Și poate că nu e tocmai foarte puțin.