Mărturisesc că sunt în continuare sub farmecul gândurilor omului și pianistului Artur Schnabel, formulate în scrisorile trimise mai tinerei sale prietene din Statele Unite, Mary Virginia Foreman. Corespondența a fost publicată în extrasele ei cele mai semnificative (așa ni se spune, cel puțin) la editura Volke, în Germania, de un grup de editori, între care unul din biografii artistului, Werner Grünzweig. O corespondență redactată sub impulsul dragostei, o îndeletnicire spre care Schnabel se grăbește mereu, numind-o „o bucurie: aceea de a-ți scrie“ și în care domină opiniile sale despre muzică și viața muzicală, pe fundalul unor pertinente și adesea impresionante observații despre situația politică din Europa. Anul 1936 este, în această perspectivă, unul dintre cele mai interesante.
Este anul în care, pentru prima oară, apare o opinie despre Wilhelm Furtwängler, care refuza oferta de a prelua conducerea Orchestrei Filarmonice newyorkeze și a se desprinde astfel de Germania nazistă: „Sunt acum rece și lipsit de interes față de isprava lui Furtwängler. Ducă-se! Dragostea și muzica există și vor exista, comportamentele scandaloase grețoase există și ele și vor exista; ce minunat este să aparții teritoriilor pure; nu trebuie să ne poluăm învățându-i pe alții ce este decența“.
În martie 1936, ajuns la Seattle, la începutul unui turneu american, Schnabel îi vorbea prietenei sale despre dilema în care se află „în această minunată tânără țară“ unde „muzica nu este încă o «stea». «Starurile» sunt muzicienii“. „Mă găsesc într-o situație imposibilă. Publicul este doritor, curios, receptiv chiar, dar nu în întregime inocent sau neinițiat. Beethoven nu este un pionier în sensul de a începe jos, într-o vale, să construiești, folosind târnăcopul și roabele, un drum prin deșert și coline sălbatice, nu este un laborator în sensul de a face experiențe de încrucișări cu ființe inferioare; punctul de plecare pentru o relație cu el se află deja la un nivel destul de înalt… Într-un cuvânt: o anumită maturitate de dezvoltare este indispensabilă. […] Dar am venit prea devreme. Condițiile, exceptând câteva locuri, sunt imature. Fiind imature, ele devin – neintenționat – ostile. În asemenea companie, la care se adaugă un instrument încăpățânat primitiv, trec prin torturi. […] Cu Beethoven mă simt întotdeauna fericit, singur, neînlănțuit, între cei patru pereți ai mei.“
Câteva zile mai târziu, la Los Angeles, se bucura de revederea „vechilor prieteni“ emigrați din Europa, „Schoenberg, Klemperer, Korngold, Buhlig“, chiar dacă „cu greu mai rămâne timp de dormit, de îmbrăcat și de mâncat. Dar mă simt bine“.
Întors la reședința sa din Italia, la Tremezzo, Schnabel continua să-i vorbească prietenei sale despre Beethoven și interpretarea muzicii sale: „Știu deja de multă vreme că notația espressivo din lucrările muzicale, nu trebuie interpretată ca una de tristețe, melancolie, emoție sentimentală. O asemenea interpretare, din păcate, este dominantă încă (prin Wagner) și, chiar știind cât este de greșită și în esență falsă, a trebuit să lupt timp de decenii în propria activitate muzicală împotriva aberației moștenite, împotriva asocierii fără sens și a identificării «expresivității» cu plângerea și nefericirea. În ultimii câțiva ani […] am trăit experiența că natura artei, idealul pe care îl reprezintă, conduce și năzuiește spre înălțimi, deasupra ego-ului, la o sinteză, la o condensare, la o entitate. […] Cu cât mai adecvate sunt punctul de plecare și cel de aterizare, cu atât mai aproape de perfecțiune ajunge arta. Arta este o scădere și o adunare la Natură. Nu este o experiență pe care o trăim, ci una despre care povestim. Povestind-o, o trăim din nou, dar în mod diferit“.
Relatările despre muzică se întrețes cu cele despre evenimentele politice. În august 1936, Schnabel, aflat în Franța, se deplasa cu mașina la frontiera cu Spania, „la jumătate de km de câmpurile de luptă, într-un peisaj adorabil. Mii de oameni (mașini) se înghesuie acolo, echipați cu binocluri, nerăbdători să audă tunurile, să vadă fumul sau incendiul, veseli și cu superioritate în siguranța lor, în a privi ceva la modă; câtă demență, cât de deprimant, lipsă de rușine, de sensibilitate, de respect de sine! Dar și această «guerilă» din Spania, ce nebunie completă. Fără nici o motivare, dacă nu cea a bolii – fără dragoste, fără idee sau ideal, fără rațiune: nimic uman!“. Revenit la Tremezzo, la 2 septembrie, Artur Schnabel îi scria lui Mary Foreman că „în această Europă menită decăderii, în această anarhie generală, resemnare și egoism“, în Franța i se părea încă să existe „toleranță, seninătate, respect reciproc, […] o atmosferă de echilibru între pasiune și rațiune, instinct și gust“. „Cât timp, însă?“ – se întreba retoric Schnabel. „Această boală contagioasă a împărțirii oamenilor în roșu și alb ar putea infecta și acest unic refugiu de decență.“
„Toamna este adorabilă, plină de forță și plină de satisfacții“ – îi scria Schnabel Virginiei Foreman la 12 septembrie de la Tremezzo, dar „Europa, hélas, este un spectacol dureros. Un vulcan mirosind rău. Iritant, deprimant, dezgustător și amenințător. Lava minciunilor“.
Ajuns la Londra în turneu, în octombrie 1936, pianistul îi trimitea prietenei sale un alt „buletin de sănătate“ al Europei: „peste tot la fel, o odoare de spital, închisoare și câmp de luptă. Majoritatea lumii pare să devină, cu o viteză înspăimântătoare, mai primitivă, mai ignorantă, mai puțin sinceră; cei mai buni, mai sensibili și mai inteligenți se resemnează, par obosiți, cedează, ba chiar arată paralizați, fără viitor, așteptând cu pasivitate o explozie. Nu există nici un dig împotriva inundației de minciuni, a egoismului și a brutalității. Europa este bolnavă, serios. Oamenii sunt deja orbi la culori, văd fie roșu, fie alb. Fiecare este înfuriat de culoarea celuilalt. Drumurile drepte sunt goale. Stânga sau dreapta. Par să funcționeze numai extremitățile. Inima, creierul, digestia, nu! Reacția celor mai buni față de muzică și artă este semnificativă. Nu ca în Statele Unite sau Rusia, de încurajare, eliberare de ambiție și energie, stimulare de a produce; nu, aici este o consolare, confort, refugiu. Beethoven – schimbarea ce mai remarcabilă – nu mai este un luptător și un rebel, a devenit acum un izvor de frumusețe, pace, armonie (ceea ce este înțelegerea lui adevărată), dar frumusețea este primită ca un balsam, nu așa cum ar trebui să fie, hrană pentru mișcare. Mă simt nu prea tânăr (nu bătrân) și îmi e teamă de aceasta“.
La sfârșit de noiembrie 1936, de la Bruxelles, Artur Schnabel enunța: „Spiritul Europei este deja într-atât de redus, slăbit și resemnat că toată lumea așteaptă un război ca pe o catastrofă inevitabilă. Nici un semn de răzvrătire împotriva oribilei idei. Pasivitate generală, toți sub presiune, urmărindu-și mecanic plăcerile obișnuite, substitutele, adăpostul, refugiul, un fel de indolență, obișnuință la minciuni, cruzimi, primejdii. Cât de mult aștept plecarea în Statele Unite!“.
Din corespondența lui Artur Schnabel cu Mary Virginia Foreman, o carte pe care vă îndemn să o citiți!