La casa de discuri BMC (Budapest Music Center) au apărut recent trei seturi a câte două CD-uri ce ilustrează arta violonistului și dirijorului Sándor Végh, cu înregistrări remarcabile, culese din arhivele unor radiouri occidentale, elvețiene (SRF), austriece (ORF) și ale radioului din Köln (WDR) și publicate cu sprijinul Fondului Cultural Național al Ungariei. Este un demers în continuitatea unui proiect demarat anterior, din 2012, în ce-l privește pe Végh, de recuperare și punere în valoare a marilor muzicieni maghiari, majoritatea celor prodigioși fiind născuți – și se uită sau se trece cu vederea adesea la București, din rațiuni în relație cu un naționalism prost înțeles – în Transilvania.
Aniversarea centenarului Marii Unirii s-a încheiat zilele trecute cu o avalanșă de felicitări pe așa-numitele rețele de socializare, adresate mai toate, generic, României, și cu extrem de puține notații mergând mai în profunzimea lucrurilor. Pentru majoritatea românilor, unirea s-ar fi făcut grație exclusiv unioniștilor, iar pentru mulți familia regală a României ar fi jucat rolul determinant. Ca și cum România ar fi fost independentă de contextul internațional european, ca și cum mai nimeni nu ar fi auzit de principiile formulate sub președinția americană a lui Woodrow Wilson și înainte de toate de principiul autodeterminării națiunilor. Un principiu care a facilitat concomitent și coagularea altor state naționale, de la refacerea Poloniei independente la statele baltice, ce și-au serbat aniversarea anul acesta cu mai puțin zgomot și mai eficient, probabil.
Tulburătoare și simptomatice au fost discuțiile angajate de diverși jurnaliști și oameni de cultură, în jurul a ceea ce ei au denumit – și de multe ori cântărit ca într-o balanță – capacitatea „ungurilor“ din România de a se bucura sau nu de sărbătoarea de la 1 decembrie. Pentru mulți, sărbătorirea Unirii din 1918, la o sută de ani distanță de eveniment, ar implica și arătarea cu degetul a minorităților naționale de astăzi și judecarea a ceea ce aceiași factori de influență culturali au denumit folosindu-se de termenul de „loialitate“ față de România. Ca și cum, în ansamblul lor, „ungurii“ sau „germanii“ de astăzi nu ar fi și ei cetățeni ai țării, iar atașamentul la România prezentului ar trebui privit din start cu neîncredere. Evident, o perspectivă nu numai moștenire a anilor de atât de controlată democrație populară, dar și a ultimelor decenii de instabilă democrație post-revoluționară și de spălare a creierilor cu un șampon, adesea, învechit.
Centenarul Marii Uniri, aniversat anul acesta concomitent cu Ziua Națională a României, a fost – ca și în anii trecuți – prilejul desfășurării unei serii de concerte omagiale în diverse capitale și centre culturale de importanță ale lumii, manifestări la care autoritățile de la București au cerut, tot ca de obicei, concursul unor soliști români din imensa diasporă muzicală românească. Fără a avea pretenția de a fi studiat exhaustiv programele acestor concerte, nu este greu de constatat că dintre numele compozitorilor cântați au lipsit vizibil cele din generația – am putea-o numi – a celebrilor muzicieni transilvăneni. Sándor Veress și Sándor Végh, născuți la Cluj, György Ligeti la Târnăveni, György Kurtág la Lugoj, pentru a nu mai vorbi de Bartók, au făcut și fac, fără exagerare, cinste atât culturii românilor, cât și celei a maghiarilor, atât prin muzica lor, cât și prin referirile insistente la copilăria și tinerețea lor trăite, unii în spațiul transilvan ante-Unire, alții, mai târziu, în România interbelică.
Atât de des invocatele deschidere, ospitalitate și profunzime culturală românească, nu merg însă atât de departe – precum cea a cehilor, de exemplu, pentru care Gustav Mahler, născut la Kaliště, în Boemia, chiar dacă educat la Viena, este o ființă vie a culturii lor istorice și muzicale – încât să cinstească și să cultive în mod programatic și vizibil numele unui Ligeti sau Kurtág, ambii născuți la scurtă vreme în Transilvania după Marea Unire din 1918.
***
Clujeanul Sándor Végh, născut în 1912, își amintea într-un interviu târziu – citat de Dániel Lőwenberg, autorul livretului discurilor BMC – „de mic copil ascultam deja servitoarele cântând cântece din satele lor. Fiecare sat avea propriile cântece. Îmi plăcea asta foarte mult și cântam împreună cu ele. Din acel moment, cântecul mi-a devenit parte inseparabilă a fiecărei zile trăite“.
Un critic muzical din Statele Unite, Bálint András Varga, amintea într-un volum de interviuri și memorii – apărut anii trecuți la University of Rochester Press – că Sándor Végh și Isaac Stern au fost singurii muzicieni pe care i-a cunoscut capabili să-și comunice fizic publicului compozițiile pe care le cântau (iar în cazul lui Végh și ca dirijor). „Oricât de straniu poate părea, îmi aminteau de violoniștii țigani, care veneau la masa ta, se înclinau puțin înainte, te priveau intens în ochi și îți vorbeau cu vioara lor. În anumite momente, atât Stern, cât și Végh veneau la marginea scenei și făceau exact același lucru, într-un efort de a stabili un contact direct cu cei care îi ascultau.“
Despre personalitatea și farmecul lui Végh vorbea, într-o scrisoare privată, și dirijorul Carlos Kleiber, afirmând că este „idolul lui“: „omul acesta este însăși muzica pură. Un monstru. […] Este măreț, sălbatic, asiatic“.
Cele trei seturi de discuri BMC – Végh și cvartetul lui, Végh, muzicianul de cameră și Végh în limba lui maternă – sunt exemplare din toate punctele de vedere: interpretare înainte de toate, repertoriul formidabil al Cvartetului Végh (ni se oferă cvartete Beethoven, Schubert, Ernst Bloch, Samuel Barber, Arthur Honneger, Hanns Jelinek, Alban Berg și Schoenberg, un superb Pierrot Lunaire, din 1952, cu vocea lui Jeanne Héricard și pianul lui Pietro Scarpini), dar și dovada sa de atașament la lumea pe care îmi place să o numesc a compozitorilor moderni transilvăneni de naționalitate maghiară.
Setul ce încununează această splendidă colecție și omagiu lui Sándor Végh – cel cu titlul foarte sugestiv „în limba lui maternă“, include Cvartetul pentru coarde Nr. 2, op. 10 al lui Zoltán Kodály, Cvartetul Nr. 8 al lui Béla Bartók și trei piese ale colegului și prietenului său, și el clujean, Sándor Veress: Concertul pentru cvartet de coarde și orchestră (dedicat compozitorului și dirijorului elvețian Paul Sacher, înregistrare de la premiera mondială), Concertul pentru vioară și orchestră (dedicat lui Végh, care l-a cântat în premieră la Amsterdam, în 1939) și Patru dansuri transilvănene. Pentru amatori și cunoscători este o colecție de tezaurizat și un original posibil cadou de sărbători.
[N.B.: O versiune prescurtată a acestui text a fost difuzată de Radio Europa Liberă la rubrica săptămânală a autorului, „Cultură și politică“.]
FOTO: BMC Records