Anul Debussy se apropie de sfârșit, anul Berlioz este în pregătiri intense în Franța (inclusiv o ediție de discuri a operei integrale), iar unii se gândesc, visează, la Gustav Mahler și marile festivaluri anunțate la Amsterdam în 2020 și la Leipzig în 2021. Ca de obicei, revista franceză „Diapason“ și-a acordat la sfârșit de noiembrie premiile, încununând cu un Diapason d’Or al anului 2018 16 din cele 80 de discuri ce s-au bucurat de această distincție în ultimele 12 luni.
Mai mult ca sigur, rațiuni comerciale au făcut juriul să nu aleagă dintre discurile, nu puține, debussyniene contemporane, publicate anul acesta. Între ele, admirabilă și apărută chiar în Franța este colecția de noi înregistrări omagiale inițiată de casa Harmonia Mundi (și care include în muzica de cameră prestații remarcabile ale Isabellei Faust, Alexandr Melnikov, Jean-Guihen Queyras, Antoine Tamestit, Xavier de Maistre sau ale Cvartetului Jerusalem). Preferatul juriului a fost setul de 33 de discuri al companiei Warner: Claude Debussy, The Complete Works.
Desigur, pentru generațiile mai tinere sau cele mai puțin favorizate în trecut din estul european, colecția este prețioasă și deschide multe orizonturi, în măsura în care editorul Bertrand Castellani a avut la îndemână și a făcut selecția din cataloagele companiilor EMI, Erato, Virgin, Teldec și a împrumutat altele din exterior, sub licență. La lucrările în majoritatea lor bine cunoscute amatorilor de Debussy, editorul a adăugat câteva piese niciodată înregistrate, ca Chanson de brises, un manuscris autentificat nu de mult de pianistul Philippe Cassard, și diverse prelucrări și transcrieri ale altor lucrări, făcute – se spune – cu aprobarea compozitorului (citată este La Fille aux cheveux de lin, o partitură revăzută de Arthur Hartmann).
Totul ar fi bine și frumos dacă – așa cum nota un critic, mai vârstnic tot francez – „arbitrii“ gustului și educației muzicale ar fi apreciat și cercetările de arhivă întreprinse de editori ai unor case mai mici, orientate spre discul istoric. Exemplul cel mai marcant îl constituie casa americană Arbiter și pasionatul ei muzicolog, cercetător, editor și restaurator, Allan Evans, de la New York, despre al cărui splendid CD Pe făgașul lui Debussy și despre cercetările sale colaterale am avut ocazia să vorbim în această pagină („Suplimentul de cultură“, nr. 614, 16 iulie 2018).
Dacă revin asupra acestei exemplare cercetări și ediții în care strălucește un uitat pianist (spre sfârșitul vieții exclusiv compozitor și dirijor, lucrând în lumea filmului), Marius-François Gaillard (1900-1973) și la cele peste 20 de piese ale lui Debussy pe care le-a înregistrat magistral în anii 1928-1930, motivul îl constituie surpriza de a le vedea publicate luna aceasta și pe un alt set de discuri, la compania britanică Appian (Apr. 6025). Originalele, restaurate de inginerul Mark Obert-Thorn, provin de pe aceleași vechi discuri Odéon păstrate la The International Piano Archives, University of Maryland.
Dacă între cele două ediții există o diferență majoră, ea se găsește în organizarea materialului. În timp ce Allan Evans a reunit, într-o logică artistică și muzicală, piesele cântate de Gaillard după ciclurile din care fac parte, editorii de la Appian au preferat o logică mai „mecanică“, publicând piesele în ordinea cronologică a înregistrării. Inutil de spus că, personal, prefer demersul editorului new-yorkez.
Printre detaliile cele mai interesante ale acestor ediții se înscriu incursiunile făcute de autorii lor în arhivele franceze pe urmele vieții lui Marius-François Gaillard, un mare promotor al lui Debussy, care îi cânta pentru prima dată, fără partitură, întreaga operă pentru pian în trei concerte, în martie 1922 la Paris, stârnind entuziasmul unor critici. Avea să repete în anii următori performanța și în turnee în afara Europei, iar în 1941 din nou la Paris.
Dacă Allan Evans și-a făcut singur cercetarea, ce poate fi citită pe blogul companiei sale Arbiter, editorii de la Appian au preferat să preia un text al cercetătoarei în muzicologie de la Universitatea din Cardiff, Caroline Rae, prezentată drept „o autoritate în muzica franceză a secolului XX“. Caroline Rae, fără să ofere vreun reper bibliografic, susține între altele că reputația lui Gaillard ar fi primit „o lovitură de grație odată cu procesele de purificare ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial; Gaillard a fost condamnat mai sever decât orice alt muzician pentru activitățile sale în cursul ocupației germane. Cariera sa nu și-a mai revenit niciodată“.
În fapt, ceea ce este de notorietate pentru activitățile lui Gaillard în vremea ocupației este faptul că a condus o orchestră simfonică de cameră, ce i-a purtat numele, cu 40 de instrumentiști, că a făcut câteva înregistrări pentru radio în calitate de dirijor, iar concertele orchestrei sale au fost transmise de radiodifuziunea franceză.
Sugestia muzicologului britanic că ar fi colaborat cu naziștii și regimul de la Vichy, ce prejudiciază neîndoielnic memoria pianistului, este contrazisă însă de Allan Evans, care pune în evidență memoriile primului violonist al Orchestrei Simfonice Marius-François Gaillard, Paul Steiner, președintele național al Mișcării Résistance. Steiner, care cânta și pentru Orchestra Colonne, rebotezată Gabriel Pierné, din cauza numelui evreiesc al creatorului ei, a fost angajat de Gaillard la sfârșitul anului 1940. După amintirile lui, Gaillard era „un perfecționist, iar concertele lui, consacrate mai ales lui Mozart și Schubert, erau remarcabile. Ofițerii și soldații germani veneau la ele în număr mare. Orchestra cânta adesea la Radio Paris“.
Dar, de aici și până la a-l considera pro-nazist – și cazul îmi amintește de Dinu Lipatti – distanța este lungă. Iar Paul Steiner aduce și argumentele contrare, amintind că în octombrie 1942, la apariția primului număr al revistei clandestine a mișcării Résistance, Marius-François Gaillard „a fost entuziasmat când i-am dat câteva exemplare pentru a ajunge în mediile muzicale, literare și artistice“. Gaillard se dovedea cooperant cu mișcarea de rezistență și atunci când accepta ca violonistul său să se ascundă sub un nume fals, la începutul anului 1943, pentru a nu fi recrutat de autoritățile de la Vichy în așa-numitul STO (serviciul de muncă obligatorie) și trimis în Germania. Steiner își amintea în memoriul său publicat în „Les Amitié de la Résistance“: „am procurat acte false și pentru doi alți muzicieni din orchestra lui [Gaillard]“.
Ciudată, așadar, condamnarea despre care vorbește fără să dea surse muzicologul Carmen Rae în livretul CD-ului Appian. Și mai ciudat este că textul apare ca o prescurtare a unui articol de istorie muzicală, publicat de ea în 2011, în „The Musical Times“, în care autoarea scria că „nu s-a găsit nici o dovadă a vreunei asocieri oficiale a lui Gaillard cu Guvernul de la Vichy“. Și tot ea punea în evidență un fapt de loc anodin: „Gaillard și orchestra lui au fost aleși pentru a cânta la un concert de gală celebrând Mișcările unite ale Rezistenței, care a avut loc în Sala Pleyel la 10 martie 1948 în prezența lui Vincent Auriol, primul președinte al celei de-a patra Republici“. Inutil de comentat cât de cu teză apar sugestiile de colaboraționist ce i le atribuie livretul CD-ului Appian.
În ultimele decenii de viață, Gaillard a activat foarte mult în lumea filmului. Carmen Rae îl acuză, încă o dată, scriind că, „fără nici un dubiu, angajamentul lui pe planul muzicii de film a fost din rațiuni de finanțe personale și lipsa comenzilor pentru concerte importante“. Ceea ce muzicologul britanic pare să nu știe este că Gaillard se arăta pasionat de film încă în anii 1921-1922, într-o vreme în care colabora în calitate de critic la revista „Choses de théâtre“, inițiată de un anume Matei Roussou, pseudonimul artistic al unui medic, dramaturg, critic teatral, traducător, originar din Chișinău. Dar mai multe despre Roussou și Gaillard, poate, într-un număr viitor.