2018 n-a fost bun, ducă-se și ăsta, dar măcar i-am supraviețuit cât de cât.
Este ianuarie 2018 și ascult muzicienii din stația Canal din Madrid, oamenii trec pe lângă ei, aici, pe sub pământ, și se duc mai departe spre nicăieri. Ar putea cânta și U2, nimeni nu ar opri, nimeni nu le dă nimic muzicienilor aceștia – din ce trăiesc ei? Mă gândesc la câinii celor orbi, dacă vor orbi și câinii, ce se va întâmpla cu orbii? – nu întreb pe nimeni nimic. În România este numită prim-ministru doamna Dăncilă. N-am încredere în doamna Dăncilă – nu poți avea încredere într-un om care se vrea serios și afișează în același timp o coafură de genul Valderrama după două săptămâni în Băicoi. Îi arăt o fotografie cu madam unui amic scriitor din Peninsula Iberică. Are o criză de râs de suntem aproape să-l pierdem. Îmi pare rău, zice, după ce râde până e gata să se prăpădească. Și mie, îi răspund.
Este februarie 2018, sunt la Viena și îl ascult pe tatăl unui copil care moare. Îmi spune aceste cuvinte pe care nu le mai pot uita: Dumnezeu e nevinovat.
Este martie 2018 și iau calea Basarabiei. Citesc cărți din viitor – despre energia verde, roboții care vor munci în locul oamenilor, d-astea. În România există o singură preocupare: Dragnea (și gașca). Ne culcăm sub tabloul lui Dragnea rânjind pe sub mustață din dinții lui cariați. Ne trezim cu pumnii strânși.
Este aprilie 2018 și ajung prin Dubai, cel mai urât loc de pe fața pământului (#mydubai, #blessed). Sunt la un pas să fiu ucis într-un groaznic accident rutier, când o arăboaică ne calcă taxiul cu roțile tancului personal. Indianul (pakistanezul?) de la volan e aproape să-și piardă mințile și aleargă arăboaica în noapte, cu taxiul său bușit, din care cad farurile. Ne despărțim de el, lăsându-l plângând pe o bordură. Mai târziu, am și eu o cădere nervoasă cauzată de contactul cu civilizația zeului ban nemuncit. Dă-te mai încolo, frate indian (pakistanez?), vin pe bordură să plâng cu dumneata.
Este mai 2018 și iau calea Atenei, acolo unde oamenii au înțeles. Era vorba că se prăbușește Grecia, dar asta era o vorbă proastă. Grecia nu se poate prăbuși.
Este iunie 2018, ne aflăm în plin campionat mondial de fotbal masculin, în Rusia, la Sankt-Petersburg. Cetățenii se preocupă mai mult de Neymar Jr., eu merg pe Nevski Prospekt și caut stafia funcționarului Akaki Akakovici. Mi-ar prinde bine mantaua, plouă și nopțile albe sunt albe degeaba, fiindcă tot cerul e acoperit pentru totdeauna de nori și Akaki Akakievici nu mi se arată.
Este iulie 2018 și în localitatea italiană Bari timpul s-a oprit. Am treizeci și cinci de ani, iată, este probabil ultima mea vârstă, ceea ce nu mă împiedică să fiu fericit.
Este august 2018 și vara curge leneș. În România în continuare Dragnea și din când în când Dăncilă, Iordache și alți oameni despre care nu ar fi trebuit să știm nimic, dar iată că știm.
Este septembrie 2018 și mă aflu în Astana, Kazahstan, la o masă cu niște bibliotecari kârgâzi. Discutăm cazul Aitmatov, trăim o noapte mai lungă decât veacul, dansăm dansuri populare kazaho-kârgâze sub cupola unui hotel de sub cer și mai târziu ne pierdem într-un dialog despre puterea cehoviană de a îndura.
Este octombrie 2018 și un singur cuvânt ne mai rezumă: Dragnea.
Este noiembrie 2018, slalomez între Toscana, Marele Est al Franței, vestul Olandei și New York, New York, timpul probabil se anunță prost pentru omenire, să știți.
Este decembrie 2018 și, în provincia noastră obsedantă, terminăm anul așa cum l-am început: Dragnea.