11 ianuarie: „Maică-ta se frăsuiește și se tot frăsuiește, prea îi pasă de toată lumea și pune la suflet tot. Eu, dacă puneam la inimă tot ce-am pățit, eram de douăzeci de ani în mormânt. Maică-ta e panicoasă... Tu ai noroc că semeni cu mine!“, mă asigură tata.
29 ianuarie: Am ferit covorul, am făcut loc în jur, mi-am pus un prosop în poale, o babețică uitată de la nepoată-mea, la gât, am luat cuțitul și-abia apoi am mâncat două rodii mari, zemoase. Parc-am tăiat porcul. Și-acum mă duc să fac un duș.
25 februarie: Tot ninge ca în povești, dar mie mi s-a cam acrit de povestea asta.
16 martie: Ieri am dat un interviu la ZDF, în Leipzig. Realizatorul mi-a spus că o să intre azi la 7 dimineața. Și mă gândeam că așa de matinal nu o să-l vadă nimeni. Când am ieșit la cafea, recepționerul a strigat după mine: „V-am văzut la televizor. Super!“.
24 aprilie: Aproape de miezul nopții, după o tură de oraș cu bicicleta, mă întorceam spre casă. Bătea vântul, în afară de câte o mașină, nu trecea nimeni. Doar o pungă de plastic traversa strada. Și pe podul Nicolina m-am intersectat cu un nene care cânta din mers la muzicuță. Nu părea crazy, nu homeless, nu street artist. Cânta așa, pentru el, parcă de plictiseală, să treacă mai ușor vremea până ajunge acasă.
14 mai: Azi, pe plaja din Catania, era un indian care vindea zmeie. Avea vreo zece, înșirate pe sfoară, toate zburau fain, tăiau în diagonală poza plajei, o împărțeau în două. Pe de o parte, o navă militară americană, în largul mării, pe de alta, un vulcan încă activ, Etna. Și nu i le cumpăra nimeni. Și mă gândeam ce trist e, totuși, să vii din India până în Sicilia pentru o viață mai bună, pe care să o câștigi vânzând zmeie, și să nu ți le cumpere nimeni.
26 iunie: Sigur nu o mai țineți minte pe femeia din vecini despre care am povestit – gen 1,53 m, 90-100 kg –, cocoțată în vârful copacului, curățând crengi cu foarfeca de vie, în timp ce soțul ei – gen 1, 54 m, 35 kg – stătea lângă trunchi, ca să o prindă în caz de cădere liberă. Acum povestea e că femeia aia și-a cumpărat motocoasă cu motor de drujbă și umblă înhămată cu ea prin iarba până la gât ca Ștefan cel Mare printre turci. Soțul, nicăieri.
5 iulie: Pe holul de lângă biroul meu lucrează un electrician la tabloul electric. Și brusc apare o flamă puternică prin ușa deschisă, aud o pocnitură și un zgomot de pași în fugă. Ies repede în hol și îl văd pe electrician bulversat, cu o șurubelniță prăjită în mână, privind îndelung tabloul electric – cumva ca și cum ar fi fost vorba de un Rembrandt –, exclamând doct: Aha!
3 august: E un așa contrast pe Facebook între opiniile noastre acre despre orice, situația dezastruoasă a țării, tonul grav și pozele noastre din concediu sau de oriunde.
28 august: Dacă povestesc că mergeam pe plajă, că am văzut o persoană citind pe șezlong, cu burta la soare, că am devenit curios fără să-mi dau seama ce carte citește, că am tras cumva cu ochiul la titlu (chiar am plecat un pic capul, scrisul fiind pe vertical), încât persoana respectivă a tresărit, s-a strâns ghem și mi-a aruncat o privire cruntă, moment în care am realizat ca e o femeie cu sânii goi – mă crede cineva?
10 septembrie: Dacă s-ar lansa în România un nou canal de știri, care să transmită doar purici și câteva burtiere în buclă – Află cu cât ți se mărește pensia! Totul despre cel mai devastator cutremur! Mărturisiri șocante! Etc.! –, ar rupe audiența.
8 octombrie: Am adormit un pic și visam că nu mai vine Franzen la FILIT. Și mi-a sunat telefonul, am sărit ca ars, un domn m-a rugat să aștept pe fir trei-patru minute până intru live pe TVR Iași. Iar în telefon l-am auzit pe Jonathan Franzen, vorbind despre prezența lui la Iași în FILIT, într-un interviu luat de TVR Iași. Și, ascultându-l, m-am liniștit: deci sigur a fost.
9 noiembrie: Mai am patru săptămâni de luat din concediul de odihnă din 2017. Plus cinci de anul ăsta. Eu, ca și mulți dintre colegii mei bugetari de la MNLR. Mai are cineva luxul ăsta pe sfârșit de an.
23 noiembrie: Undeva înainte de FILIT, în stresul festivalului, la o țigară, mi-a venit în cap că trebuie să-mi cumpăr o orgă și să învăț să cânt. Știu chitară clasică, dar mi-am rupt un deget la baschet și mă încurcă rău. Dar clapele îs altceva, mai ales că n-am atins așa ceva decât întâmplător. Și ideea tot mi-a revenit. Iar azi la sfârșit de serviciu m-am dus țintă și mi-am luat o orgă de începător.
6 decembrie: În 1845 frații Arthur și Albert Schott povestesc într-o prefață la Basme valahe că anumiți români săraci lipiți pământului obișnuiau să meargă prin sat prefăcându-se beți, cu diverse ocazii, să creadă lumea că au avut bani de băutură.