La o relectură a Toamnei patriarhului.
Domnule Márquez, este ianuarie 2018 sunt la Madrid, în niște cămine studențești faimoase pentru că aici au locuit în plină tinerețe câteva genii din secolul XX, dintre care cel mai mult îl iubesc pe Buñuel.
Dimineața merg la cursuri la Escuela de Escritores, seara stau în fața căminelor studențești cu un prieten portughez care scrie despre oameni care sunt pe jumătate pești și, când nu bem beri și nu dezbatem soarta Realului din Madrid, vă înjurăm împreună.
La Escuela vor să ne convingă că, până la urmă, chiar și dumneavoastră aveați o structură clară (deci până la care se poate ajunge din nou) în scrisul romanelor, o formă de la care nu vă abăteați. Ne îmbie să vă recitim.
Când mă despart de prietenul meu portughez – el pleacă la Lisabona, eu plec la București – ne promitem că la sfârșitul anului vom avea o discuție despre nemernicul de Gabo. De atunci v-am tot recitit. Discuția aceea se apropie.
În Colonelului nu are cine să-i scrie, parcă-parcă le-am dat dreptate profesorilor de la Escuela de Escritores, și nici Un veac de singurătate nu mi s-a părut că îi contrazice. Apoi m-am întors la Toamna patriarhului și mi-am ieșit din minți.
Așa ceva nu este la îndemâna omului! Nu se poate să scrii așa știind ce faci. Aici e o revărsare de forță care nu ține nici măcar de geniu. E ceva care are puterea stihiilor.
Sigur că ați știut și de unde plecați și unde vreți să ajungeți, dar ce se întâmplă pe drumul acesta este pur și simplu zdrobitor. Nici un alt scriitor din secolul XX nu a cunoscut o asemenea putere a descrierilor, a comparațiilor, a metaforelor, a dialogurilor, a vocilor care se amestecă într-un ritm inegalabil.
Aveați dreptate să spuneți că aceasta este cartea care vă va salva pentru totdeauna în literatură și să o puneți pe raftul cel mai înalt.
Nici un om nu poate să scrie așa – așadar, cine, ce ați fost dumneavoastră, domnule Márquez? Nu mai cred nici în geniul popular care în Caraibe e orbitor, nu mai cred în nimic. Nu ați fost un om, nu-i așa?
Toamna patriarhului e o carte în care ați făcut totul, care depășește totul și nici măcar Dumnezeu însuși, dacă ar avea bunăvoința să existe, nu știu ce ar putea adăuga sau, dacă Dumnezeu va fi cehovian, tăia.
Nu e perfectă, e prea mare, mai mare decât perfecțiunea, o dezlănțuire a unei jungle de frumusețe și înțelegere exactă a compoziției chimice și mitice a puterii.
Există în Idiotul domnului Dostoievski o replică (e dată de un personaj care se numește Aglaia): În tine vorbește adevărul crud, prin urmare ești nedrept. O găsesc, prin acel prin urmare, superioară tuturor tratatelor de filosofie scrise vreodată.
Nu am putut să rup nici o asemenea frază din Toamna patriarhului, fiindcă această carte este de la primul rând, de când la sfârșitul săptămânii vulturii se lăsară în balcoanele palatului prezidențial, până la ultima, când se isprăvise timpul eternității, o respirație lungă, de scandaloasă magie, în fața căreia tot ce se mai poate face este să taci.
În curând îmi voi revedea prietenul portughez – și o să îi tac o tăcere lungă și lămuritoare.
Nimeni nu va mai da o asemenea carte, până când, poate, din ceruri o altă cometă…