Volumul M-aș omorî pentru tine (și alte povestiri pierdute) de F. Scott Fitzgerald a fost publicat la editura Polirom în anul 2018 (introducere, notă asupra ediției și note de Anne Margaret Daniel; traducere din limba engleză de Dan Croitoru).
Scumpe domnule Fitzgerald, vă citesc tocmai de la Amman, din Orientul Mijlociu. Ne aflăm în anul 2019, după Hristos. Muezinul cheamă credincioșii la rugăciune și eu mă minunez în fața lui Allah cât de bine puteați scrie la douăzeci și patru de ani (Chitanța de mână, povestire de la 1920, vă arată deja scriitor în toată puterea cuvintelor).
Chitanța de mână a venit, însă, prea devreme și este ea însăși stranie în volum. Căci, iată: țin în mână această sumă de povestiri târzii care v-au fost refuzate de editori și și-au găsit în sfârșit volumul (un volum, se înțelege, la modă). Sunt numite acum povestiri pierdute. Dar ele nu au fost pierdute. Ele au fost sacrificate pe altarul îngustimii minții editorilor care la rândul lor sacrificau totul pe altarul economiei de piață. Publicul! Ce știe publicul?
Cititorii așteptau de la dumneavoastră povestiri luminoase, deși triste, cu îndrăgostiți, și dumneavoastră le dădeați povestiri despre depresii, sinucideri, fugă de Hollywood, spitale de nebuni, oameni-ruină mutilați de Marea Criză și multă moarte. Ce revistă să cumpere așa ceva? Ce revistă să vândă așa ceva? Cine să vă înțeleagă maturizarea? Domnule Fitzgerald, ați fost un Peter Pan care a devenit adult – mi se pare groaznic, pentru că e adevărat.
V-am citit aceste povestiri cu inima rănită. M-am simțit vinovat față de domnia voastră, chiar dacă nu am ascuns niciodată dragostea pe care v-o port și cel puțin o dată în viață era să mă bat fizicește pentru a vă apăra onoarea numelui și locul în ierarhia personală.
Pentru mine, domnule Fitzgerald, ați fost scriitorul cu cea mai muzicală și mai frumoasă și mai melancolică frază din secolul XX și nimic nu mai poate schimba asta. V-am iubit de la prima carte și am găsit că nimeni nu a urcat un Everest cât Marele Gatsby scriind despre iubirea ca imposibil.
Domnule Fitzgerald, ați fost strălucitor și poate nebun, orbitor ca acel diamant mare cât hotelul Ritz și adevărul e că nu mi-a păsat că ați murit încă tânăr (la vârsta la care s-a săvârșit și Cehov), nu am luat niciodată în considerare suferințele dumneavoastră din dragoste pentru Zelda, care rătăcea în lumea celor damnați să-și piardă mintea. Pur și simplu, pentru mine ați rămas mereu foarte tânăr și acoperit de lauri și aveați pentru totdeauna acel Paris.
Domnule Fitzgerald, pentru mine ați fost mereu același: omul care ne dăduse Marele și Blândețea nopții și Dincoace de paradis, povestirile din epoca jazzului, strania poveste a lui Benjamin Button și pe toți acei tineri triști.
Sunt vinovat. Nu m-am gândit niciodată la dumneavoastră cel respins și înfometat, cel obligat să-și târască talentul în lumea mizerabilă a producțiilor de cinema cu intrigi ușurele. Nu m-am gândit niciodată la dumneavoastră beat și fără nici un viitor, murind în întunericul Hollywoodului.
Domnule Fitzgerald, v-am citit povestirile acestea care, fără să fie orbitoare, sunt însoțite de parfumul tragediei care v-a fost, în definitiv, viața (și care este, poate, orice viață de om pe pământ).
Domnule Fitzgerald, ați fost socotit ultimul mare romantic, dar nu este adevărat. Ați lăsat o moștenire. Sunt biblioteci întregi scrise de tineri care au vrut să ajungă până la fraza dumneavoastră, ca și cum așa ceva ar fi, totuși, posibil.
Ați fost altceva: poate ultima mare școală de romantism – e un adevăr la care țin enorm și pentru care m-aș omorî, fără regrete.
Domnule Fitzgerald, v-am citit aceste povestiri cu acea senzație a tânărului care e atins în-
tâmplător de cârlionții unei fete foarte frumoase și simte în clipa acea că i-a fost mângâiat tot trupul și tot sufletul și, dacă aș fi scriitor, acum v-aș scrie să vă mulțumesc.