Actualitate  -  Iulia Blaga  -  

Monștri. e un film de debut foarte bun în care este vorba despre o mulțime de lucruri – dragoste, compromis, onestitate, ce e normal și ce nu, teamă, incertitudine, norme sociale etc. La primul nivel sunt doi soți din care El își descoperă alte afinități sexuale. Filmul are premiera mondială la Festivalul de la Berlin, în cadrul secțiunii Forum, în 10 februarie. Monștri. e o copro­ducție 100% românească între Parada Film și Wearebasca, avându-i în rolurile principale pe Judith State, Cristian Popa, Alex Potocean, Șerban Pavlu și Dorina Lazăr. Va fi lansat în România la toamnă, dar înainte va fi la Festivalul Transilvania.

De ce i-ai mulțumit Stelei Popescu pe genericul de final?

Am repetat cu ea patru luni rolul bunicii. Eram la festivalul de la Tallinn cu Luchian (n.red.: Luchian Ciobanu, directorul de ima­gine) și scurtmetrajul No Man’s Land , când am primit un mesaj cu „A murit Stela Popescu“. Inițial am crezut că e o glumă proastă, pe urmă am avut un șoc și o perioadă m-am gândit să renunț cu totul la personaj. Îl scrisesem cu Olga Tudorache în minte și, în prima zi de repetiții cu Stela Popescu, a murit Olga Tudorache. Mai era și Dorina Lazăr pe lista de șase actrițe pe care o făcusem și mă bucur că am luat-o.

La nivel de casting, mi se pare că filmul a avut direcția lui și că și-a căutat singur actorii. Uneori am avut senzația că acționez împotriva in­tuiției, ca să-mi dau pe urmă seama că era varianta bună. Alex Potocean și pe Șerban Pavlu au fost singurii care au fost și au rămas prima opțiune. Cu Potocean lucrasem la scurtmetrajul Scor alb, care e oarecum prima parte a lui Monștri.

E greu să lucrezi împotriva intuiției la primul lungmetraj?

E greu. Cei cu care lucrezi încearcă să te ajute și să îți ofere părerea lor, intuiția ta spune altceva și pe urmă vine munca de zi cu zi când poate nu simți că lucrurile se leagă așa cum ai vrea. A fost un amestec de foarte multe lucruri.

Cum ai ajuns la subiect, la această construcție deosebită (un capitol despre Ea, altul de­spre El și titlul care apare la jumătatea filmului)? Dar la ideea de monștri?

Ce e puternic și emoționant în re­lația asta e faptul că, deși se iubesc foarte tare, cei doi nu au certitudinea că sunt ceea ce trebuie unul pentru celălalt. Dorința de a rămâne împreună împotriva ideilor despre cum ar trebui să fie un cuplu poate să-i transforme în ochii celorlalți în monștri. Dar se poate pune întrebarea dacă cei­lalți, care își impun valorile, nu sunt și ei niște monștri. Asta ar fi explicația și pentru punctul din titlu. Când un verdict vine cu punct, el nu mai e negociabil. Sunt convins că vor fi spectatori care-i vor judeca pe oamenii ăștia, am văzut asta și din unele feedba­ckuri ale celor care au văzut filmul și care au spus: „Nu poți să stai cu cineva în condițiile astea“.

Poate n-au iubit pe cineva atât de mult încât să stea în orice condiții.

Asta e și varianta mea. Sper că și cei care n-au trecut prin așa ceva vor putea empatiza cu niște oameni diferiți de ei, că se vor pune în pielea personajului și se vor întreba ce ar face ei în situația dată.

Dai dreptate tuturor personajelor și asta echilibrează filmul. Mi se pare interesant și că ai mai multe tipuri de masculinitate în poveste. A fost rațional sau intuitiv?

Toate tipurile de masculinitate care apar cumva proiectează alt­ceva decât ceea ce sunt, ca pe o formă de apărare, zic eu. Taximetristul interpretat de Alex Potocean nu vrea să-și tragă scaunul mai în față sau să dea radioul mai încet ca să evite interacțiuni, pentru că îl agasează oamenii.

Dar femeia știe să negocieze aceste mici mârlănii. Nu se oprește la înveliș.

De asta și zice: „Puteam spune că ești încă un taximetrist cocalar și să trăiesc confortabil cu ideea asta“. M-a interesat nesiguranța asta legată de celălalt într-un cuplu – pe de o parte să ai certitudinea că cineva te iubește, pe de alta să nu știi dacă ești ceea ce-i trebuie acelui om. Mi se pare foarte greu să tră­iești o situație din asta.

Despre Judith State știam din Sieranevada (de Cristi Puiu) că e foarte bună, dar Cristian Popa e o surpriză extrem de plăcută.

Rolul lui a fost și cel mai complicat. De fapt l-am scris pentru Sorin Leoveanu, care e un pic mai în vârstă. Aici e, poate, un minus al filmului, dar în scenariu exista și chestia asta: cum îți refaci viața la 40 de ani, dacă lucrurile nu merg și ai stat cu un om 10 ani? Dar, deși am repetat și cu Sorin, și cu Ioana Flora, nu a mers cu niciunul dintre ei. Cu Ioana am repetat aproape un an și am schimbat-o cu două zile înainte de filmare pentru că nu am ajuns împreună la fragilitatea pe care trebuia să o aibă personajul.

S-a supărat?

Cred că da. N-a fost plăcut nici pentru mine, dar a fost bine pentru film. Am mai făcut compromisuri la scurtmetraje și îmi venea să-mi scot ochii când le vedeam. Mi-am spus: „Chiar dacă e singurul lungmetraj pe care îl fac, vreau să fie cum vreau eu să fie“. Inițial, Judith era una din femeile de la petrecerea de botez, care vorbesc despre copii.

Ce reacții vrei să provoace filmul la noi?

Mi-aș dori foarte tare să provoace reacții și discuții. Și bune, și rele, atâta timp cât oamenii văd filmul și au o reacție la ce văd. Ce mi se pare foarte trist, la filme în general și la cele românești în special, e că sunt multe lucruri acolo care țin de cum suntem și despre ce merge prost în țara asta, și parcă nu interesează pe nimeni. Oamenii merg la film mai ales să se relaxeze.

Poate e și asta o reacție de apărare.

Dar din apărarea asta nu evoluezi în nici un fel, cel mult te conservi, or nu cred că ne e bine așa cum suntem.

La Berlin cu ce gânduri pleci?

Sunt curios ce va fi acolo. La Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, unde filmul a fost desemnat anul trecut cel mai bun proiect work-in-progress, feedbackurile au fost foarte bune – inclusiv de la Christian Jeune, selecționer de la Cannes, care ne-a invitat să trimitem filmul.

Păi și de ce nu l-ai trimis?

Mi se pare că funcționează mai bine la Berlin, inclusiv mottoul pe care l-au pus la Forum, „Risc îna­inte de perfecțiune“, mi se pare exact ce e și filmul, care își asumă niște riscuri și nu e perfect. Filmul acesta mi se pare plin de riscuri și vreau să fie văzut în cheia asta. În plus, cei de la Berlin mi-au spus clar că îl vor în Forum. Și cu sales agent-ul a mers așa, am primit mai multe propuneri, iar cei de la Alpha Violet ne-au scris o scrisoare lungă, spunându-le ce mult le-a plăcut filmul și că îl vor clar. Nu cum au zis alții, că ne vor dacă vom fi se­lec­ționați la un festival mare.

Ce îți place la cinema?

Și la cinemaul pe care îl văd, și la cel pe care încerc să-l fac îmi place să văd oameni, să simt ceva cu oamenii ăștia și să încerc să înțeleg despre ei și despre mine. La Monștri. cel mai mult am luat din interacțiunile cu oamenii – Luchian, Alexandra, la care am simțit că nu e doar o comunicare profesională. Am descoperit lucruri legate și de mine, și de ei. Aș fi ținut la filmul ăsta și dacă n-ar fi mers la Berlin. Apreciez experimentalul și filmele care vizual te dau pe spate, dar conexiunea adevărată cu cinemaul o am doar prin oameni.

Galerie foto