Au trecut trei decenii, chiar de Sf. Valentin, de când un decret al liderului religios al Iranului a transformat o vedetă a cercurilor literare în celebritate mondială, a făcut zeci de victime și a răsunat, în opinia multora, ca „un prim foc tras într-un război cultural împotriva libertății de expresie“.
Până la fatwa (decretul religios) ayatollahului Ruhollah Khomeini, liderul suprem al Iranului, Salman Rushdie era un scriitor foarte apreciat în cercurile literare. Peste noapte, Rushdie avea să fie transformat în celebritate mondială.
Cartea Versetele satanice, publicată pentru prima oară în Marea Britanie în 1988, a fost primită cu aprecieri de către critici, dar i-a înfuriat pe mulți musulmani, care au considerat-o o blasfemie la adresa profetului Mahomed.
Decretul din 1989 a lui Khomeini punea un preț pe capul scriitorului englez, dar și pe al tuturor celor care ar îndrăzni să publice sau să traducă romanul. La final de secol XX a revenit o mentalitate pe care toți o credeam de mult dispărută – un scriitor a fost condamnat la moarte pentru blasfemie.
Până astăzi, Rushdie a scăpat cu viață; decretul lui Khomeini a provocat însă zeci de victime – oameni care și-au pierdut viața în timpul manifestațiilor fanatice împotriva cărții, dar mai ales asasinarea multora dintre cei asociați de musulmani cu „blasfemia“ lui Rushdie.
Printre aceștia: Hitoshi Igarashi, traducătorul în japoneză al cărții, a fost asasinat în 1991; Ettore Capriolo, translatorul italian, a scăpat cu viață după ce a fost înjunghiat în același an; editorul norvegian William Nygaard a scăpat și el dintr-un atentat. Aziz Nesin, translatorul turc, a murit în 1993 alături de alte 36 de persoane în ceea ce s-a numit „masacrul din Sivas“ – în Turcia –, un atentat care, spun mulți, îl avea de fapt pe Aziz Nesin drept țintă.
„A fost primul glonț într-un război cultural împotriva libertății de expresie. Două decenii mai târziu, violențele continuă, iar fundamentaliștii musulmani au câștigat un nou avantaj: autocenzura practicată de mass-media“, scria în 2009 jurnalistul Christopher Hitchens în articolul Asasinii minții, publicat de „Vanity Fair“. „Cel puțin 22 de oameni au fost uciși, Rushdie a fost silit să se ascundă. Iar Marea Britanie a trebuit dintr-o dată să se confrunte cu câteva adevăruri tulburătoare. A fost evident că protestatarii musulmani care au ars cartea lui Rushdie nu s-au integrat în tradiția libertății de expresie și de punere la îndoială a religiei din Marea Britanie; multiculturalismul nu a făcut decât să accentueze diferențele și să ducă la segregarea comunităților“, scrie astăzi „The Telegraph“.
Al Jazeera, într-un articol consacrat acestei „aniversări“, prezintă o versiune proprie a evenimentelor și pune întrebarea: Cine își mai amintește și cui îi mai pasă de „afacerea Salman Rushdie“?. „Cartea a fost scrisă în engleză. Ayatollahul nu știa limba engleză. El a avut o reacție la reacția altora, care nici ei nu citiseră cartea. A fost o comedie a terorilor“, opinează „Aljazeera“.
În versiunea lui Hamid Dabashi (profesor de studii iraniene și literatură comparată la universitatea Columbia), semnatarul articolului publicat de Al Jazeera, „afacerea Salman Rushdie“ a apărut din cauza unei sincronizări nefericite. Dabashi crede că motivațiile acelei fatwa au fost mai mult de natură politică, nu religioasă. În felul în care prezintă el evenimentele, puterea lui Khomeini era șubrezită de dezvăluirea afacerii Iran-Contra (Iranul, aflat sub embargo, a cumpărat pe ascuns arme de la „Marele Satan“, dușmanul oficial, Statele Unite) și de finalul războiului cu Irakul (1980-1988). Khomeini, spune articolul din Al Jazeera, avea nevoie de o perdea de fum, de un eveniment public care să „garanteze perpetua teocrația pe care o crease și pentru al cărei viitor se temea“. Cartea lui Rushdie și scandalul provocat de ea a apărut la momentul oportun.
Majoritatea comentatorilor care vorbesc astăzi despre Rushdie, fatwa din 1989 și cumplitele ei consecințe descriu acel moment drept „un punct de inflexiune“ sau „o schimbare de paradigmă“ care a inflamat și a otrăvit relațiile dintre musulmani și occidentali pentru multă vreme.
„O mare parte din lucrurile cu care ne confruntăm azi în Anglia sunt legate în mod absolut de ceea ce s-a întâmplat acum 30 de ani. Dacă vrei să înțelegi resurgența extremei drepte, trebuie să înțelegi istoria noastră. Iar parte a acestei istorii și felul în care musulmanii sunt văzuți în Marea Britanie, mare parte are legătură cu ce s-a întâmplat acum trei decenii“, a declarat pentru „Vice“ jurnalistul Mobeen Azhar care a realizat anul acesta pentru postul BBC Two documentarul The Satanic Verses: 30 Years On.
Din alt punct de vedere, într-un articol pentru „Spiked“, scriitorul și profesorul universitar Jonathan Raush crede că „edictul contra lui Rushdie a fost just înțeles în 1989 drept o schimbare de paradigmă“, într-o lume în care atentatele fundamentaliștilor musulmani nu erau, totuși, o noutate. „De data aceasta“, scrie Raush, „apelul la crimă era sprijinit public de un stat. Khomeini nu numai că a cerut asasinate multiple, el a pus girul guvernului pe acest decret și l-a finanțat sub forma unei uriașe recompense bănești. În al doilea rând, atacul a fost global, încercând să mobilizeze musulmanii de peste tot împotriva unor ținte din întreaga lume. Khomeini a decretat că granițele nu au importanță. În consecință, câmpul de luptă nu are nici el frontiere. Războiul global declarat de Osama bin Laden nu a făcut decât să urmeze calea trasată de Khomeini“.
În opinia lui Raush, „incidentul Rushdie a fost un început. În același fel în care masacrul de la liceul Colombine din 1999 a devenit un model pentru toate incidentele de acest gen care au urmat, afacerea Rushdie a devenit un model pentru toate atacurile teroriste antiintelectuale ulterioare. Furia stârnită de caricaturile cu Mahomed publicate de ziarul danez «Jyllands-Posten» s-au soldat cu sute de victime. În 2011 și 2015, revista satirică «Charlie Hebdo» a fost ținta atentatelor teroriste, soldate și ele cu 12 morți și 11 răniți“.
Astăzi, Salman Rushdie nu mai trăiește ascuns și speră că, în sfârșit, cartea Versetele satanice a scăpat de controversă, măcar cât „să fie judecată doar din punct de vedere literar“.
Dar decretul contra lui, aparent retras de statul iranian, rămâne tehnic în vigoare din moment ce autoritățile religioase consideră că o fatwa poate fi retrasă doar de cel care a emis-o, în cazul de față ayatollahul Khomeini, care nu mai e în viață. Recompensa pe capul scriitorului a fost crescută în 2016 cu 600.000 de dolari față de cele 2,8 milioane anterioare.
Un gest care a determinat Academia Nobel, care a evitat să comenteze până în acel moment, să declare acest decret drept „o serioasă violare a dreptului la liberă exprimare“.
Iar pe 17 februarie cotidianul israelian „Haaretz“ anunța că Twitter a șters, vinerea anterioară, o postare pe contul actualului ayatollah, Seyyed Ali Khamenei, care a anunța că „verdictul imamului Khomeini este în vigoare și irevocabil“.