Cu peste un milion de like-uri pe Facebook, Nadine Labaki e a doua regizoare arabă selecționată în Competiția celui mai important festival de film din lume, cel de la Cannes, după compatrioata ei Heiny Srour, cu The Hour of Liberation Has Arrived în 1974.
E considerată o pionieră în Liban, dat fiind că toate cele trei lungmetraje ale sale au avut premiera mondială la Cannes, dar în interviuri se abține să facă pe activista. „Sunt mândră să fiu cineast, punct. Nu pentru că sunt femeie mă simt diferită“. (Moderația ei nu face decât să ajute cauza.)
Capernaum era dat anul trecut ca favorit al criticilor pentru Palme d’or. Până la urmă, a luat al doilea premiu din palmares, Premiul Juriului, după ce și Cate Blanchett, președinta juriului, se spune, ar fi plâns la proiecție. Adevărul este că e un film atât de lipsit de speranță, încât nu-ți vine să-l revezi.
Dincolo de artă, prezența sa la Cannes a atras atenția asupra numeroaselor cazuri de copii care trăiesc de capul lor pe străzile Beirutului. Nadine Labaki s-a documentat timp de patru ani umblând prin oraș și vorbind cu oamenii, și a filmat timp de șase luni, obținând 520 de ore de material brut. Acesta a fost restrâns la 130 de minute în care aproape tot ce vezi e real – asta te și impresionează. A fost filmat în locuri reale, cu neprofesioniști (imigranți fără acte ori copii ai străzii), multe scene au fost improvizate șamd. Lucrul care rezumă cel mai bine tragismul acestei realități sunt cuvintele regizoarei, care – vezi scena de la începutul filmului, în care un băiat de 12 ani își dă în judecată părinții pentru că l-au adus pe lume – a spus că mulți copii i-au zis că ar fi preferat să nu se fi născut.
Capernaum (numele vine de la satul pescăresc unde se spune că ar fi ajuns Iisus, dar în franceză înseamnă loc în completă dezordine) n-ar fi fost același fără protagonistul Zain Al Rafeea, care în viața reală s-a refugiat din Siria împreună cu familia. Reziliența lui trage filmul ca o sârmă și e, până la urmă, aproape o asigurare că băiatul ăsta e atât de consecvent, de tenace și de adaptat, încât nimic nu-i poate sta în cale. Nici măcar mâna cineastei care-i aruncă în față ba un pieptene, ba o perie, ba piedici care pot părea gândite special ca să ne încerce emoțiile.
„Societatea ideală este basmul. Și acolo există răul, dar e învins“
Asta spune și Nina Cassian în documentarul realizat de Mona Nicoară împreună cu editorul de imagine și sunet Dana Bunescu. Intitulat Distanța dintre mine și mine, documentarul care rulează din 8 martie execută o inteligentă punere în abis a condiției artistului într-un sistem opresiv la care încearcă să se adapteze întâi din convingere, pentru ca apoi să-l respingă. Biografia poetei, ale cărei repere le indică chiar ea camerei, e pusă în rama trecutului (condiția artistului în armonie cu/ subt vremi), fiind reinterpretată și prin filtrul prezentului (de aici și titlul filmului). Montajul viu însoțește amintirile verbalizate ale poetei cu secvențe video din vremea respectivă, facsimile ale dosarului de la Securitate etc., ceea ce dă filmului senzația de râu care acumulează pe drum mai mulți afluenți. Dincolo de toate astea, filmul reușește să descrie foarte bine și epoca.
Punctul de acroșaj dintre biografie și prezent – și miezul filmului – este reprezentat de anii în care Nina Cassian a cochetat cu comunismul, deși genul de poezie pe care-l practica nu intra în canoane. A fost „o cămașă de forță în care am intrat de bunăvoie. Nu am pierdut sânge etic, pentru că scriam de bună credință poeziile. Am pierdut sânge estetic, cu duiumul“, mărturisește ea la New York nu cu mult timp înainte de a muri.
Filmul explică contextul: scriitoare evreică, antifascistă, devenit comunistă din convingere, apoi dezvrăjită și într-un final găsindu-și refugiul în America, după moartea disidentului Gheorghe Ursu din 1985, în al cărui jurnal se găsea și numele ei. Și mai e ceva, care se filtrează subtil printre rânduri și a cărui existență cred că realizatoarele o intuiesc – dorința de a găsi esența unei vieți, lucrul inexprimabil care ne dă consistență, individualitate și care ne determină destinul. Ceea ce supraviețuiește, cumva, după moarte, independent de operă (dacă ea există).