-
Opera poetică (II), de Paul Celan
Traducere din limba germană de George State
Postfață de Andrei Corbea
Colecție: Biblioteca Polirom
„S-a spus cu dreptate că modelul ideal pentru traducătorii lui Celan îl oferă însuși traducătorul Celan. Fără lecturile din Nietzsche, Heidegger, Adorno și din eseistica lui Valéry, el nu s-ar fi încumetat să traducă poemul Jeune Parque. […] Traducătorul trebuie să fie el însuși poeta doctus, altfel spus să dispună de aptitudinea exersată de a detecta sensurile apropiate și îndepărtate, să reconstituie aluziile biografice și culturale, inclusiv țesutul intertextual al dialogului cu alți poeți, unii traduși de Celan, să revadă istoria genezei textelor și contextele lor, să descifreze, în definitiv, cu smerenia datorată «textului-sursă», o încifrare cu care s-a îndeletnicit oricum o cuprinzătoare exegeză, oricând consultabilă. Am convingerea că în cazul traducerii de față putem conta pe împlinirea unui program intelectual aflat la înălțimea misiunii asumate.“ (Andrei Corbea)
-
Cântecul stepei, cântecul munților, de Cinghiz Aitmatov
Traducere din limba rusă și note de Nicolae Iliescu
Colecție: Biblioteca Polirom. Esențial
Cunoscut prin poveștile ce amestecă tradiția cu viziunea futuristă din O zi mai lungă decât veacul, Cinghiz Aitmatov revine în Cântecul stepei, cântecul munților la inspirația basmelor sau la frânturi de realism. Pe fundalul războiului, tinerii încearcă să uite de scenele lui brutale și muncesc și se iubesc ca și cum ar trăi în vremuri de pace (Geamilia); un băiețel se refugiază în fantezia vaporului alb și în poveștile spuse de un bunic trecut prin greutățile vieții (Vaporul alb); tinerii trăiesc iubiri întâmplătoare, fugare, ca în Plopșorul meu cu băsmăluță roșie. Și toate se reunesc sub semnul stepei, tărâmul iertător care le alină durerile și-i face să uite de năduful lumii și al războiului, care le iartă dragostele nerostite și fanteziile care uneori răsar în locul vieții.
-
Olga, de Bernhard Schlink
Traducere din limba germană și note de Mariana Bărbulescu
Colecție: Biblioteca Polirom. Actual
Cel mai recent roman al lui Bernhard Schlink reconstituie viața unei femei de o dârzenie și o vitalitate remarcabile, ce-și trăiește iubirea imposibilă pe parcursul unui interval istoric cuprins între finele secolului al XIX-lea și anii 1970 în Germania. Olga este o poveste despre iubire și singurătate, despre forță și neputință, despre certitudine și rătăcire, despre tensiunea care se naște între istoria personală și istoria comună a unei națiuni ce traversează două războaie mondiale devastatoare. Imaginea personajului central se întregește și capătă treptat profunzime prin împletirea celor trei părți ale cărții, cu trei perspective narative distincte, urmărind evoluția Olgăi Rinke și neașteptatul deznodământ al poveștii ei.
-
Numărul 11 sau Mărturii despre nebunie, de Jonathan Coe
Traducere din limba engleză și note de Radu Paraschivescu
Colecție: Biblioteca Polirom. Actual
Romanul Numărul 11 sau Mărturii despre nebunie urmărește maturizarea a două prietene, Alison și Rachel, din primii ani ai secolului XXI până în zilele noastre. Narațiunea se extinde treptat, incluzând personaje al căror destin e legat de cel al fetelor: mama lui Alison, o fostă cântăreață care ajunge să concureze într-o emisiune de televiziune pentru vedete; o profesoară de la Oxford, care devine mentorul lui Alison și al cărei soț are o obsesie morbidă pentru un film german văzut în copilărie; un tânăr polițist care investighează morțile aparent fără legătură ale unor actori de stand-up comedy. Numărul 11 sau Mărturii despre nebunie este un roman despre sutele de conexiuni infime dintre lumea publică și cea privată și despre modul cum acestea ne afectează pe toți. Despre moștenirea războiului și sfârșitul inocenței. Despre cum e să trăiești într-o metropolă în care bancherii au nevoie de săli de cinema la subsol, în timp ce alții au nevoie să existe bănci de alimente. Este ceea ce Jonathan Coe știe cel mai bine să facă – să ne arate cum trăim noi astăzi.
-
Sfârșitul sfârșitului lumii, de Jonathan Franzen
Traducere din limba engleză de Daniela Rogobete
Colecție: Biblioteca Polirom
Romancier de mare forță, Jonathan Franzen se dovedește și un eseist redutabil. Prestigiosul prozator american face în Sfârșitul sfârșitului lumii un tur de forță foarte personal, încărcat de un umanism subtil, detectabil sub puseurile de pesimism și mizantropie ce îi punctează comentariile asupra lumii contemporane. Pasionat de păsări, îngrijorat de schimbările climatice și de ascensiunea lui Donald Trump, călător prin cele mai diverse colțuri ale lumii, din Antarctica până în Ghana și Albania, Franzen este un bun cunoscător și un comentator tăios al realităților actuale. Credincios lui însuși și adevărului în care crede, critică acerb derapajele de orice fel, chiar și pe cele ale ecologiștilor, a căror cauză o susține. Atractive prin diversitatea tematică, prin incisivitatea polemică a comentariilor și prin poveștile din care se nasc, inclusiv cuceritoarele istorisiri autobiografice, eseurile din acest volum mai reușesc ceva: dezvăluie profilul foarte uman și, cumva, înduioșător al unui pesimist care speră totuși că lumea mai poate fi salvată.
-
Filosofia perenă, de Aldous Huxley
Traducere din limba engleză de Daniela Rogobete
O inspirată selecție de texte religioase esențiale pentru budismul Zen, hinduism, taoism, misticismul creștin și islam, de care autorul se folosește pentru a dezvălui „realitatea divină“ comună tuturor credințelor. Volumul include, printre altele, numeroase texte din Meister Eckhart, Rumi, Lao Zi sau Zhuangzi, precum și din Bhagavad-Gita, Cartea tibetană a morților sau Upanișade, pe baza cărora Huxley analizează credințele spirituale ale diferitelor tradiții religioase, evidențiind existența anumitor constante ale spiritului omenesc, a unor idei universale ce constituie esența oricărei mari filosofii sau religii.
-
Porțile percepției. Raiul și iadul, de Aldous Huxley
Traducere de Mihai Moroiu
Într-o dimineață din primăvara anului 1953, Aldous Huxley ia patru zecimi de gram de mescalină și așteaptă răbdător să vadă ce se întâmplă. După un timp, constată că totul, de la florile din vază până la cutele pantalonilor, e complet schimbat: culorile sunt mai intense și mai luminoase, iar timpul și spațiul par să nu aibă nici o importanță. Huxley notează cu lux de amănunte senzațiile trăite în Porțile percepției, conchizând că halucinogenele stimulează creativitatea și brodând pe marginea efectelor pe care asemenea experiențe le-ar putea avea asupra artei și religiei. În continuarea acestui eseu devenit clasic, Raiul și iadul arată că halucinogenele pot fi folosite și pentru a ajunge la o percepție spirituală și la revelația personală. Raiul și iadul se referă aici, metaforic, la ceea ce Huxley consideră a fi două stări contrarii care se pot manifesta la „antipozii minții“ atunci când se deschid „porțile percepției“ – nu doar în cadrul experiențelor mistice, ci și în viața de zi cu zi.
-
365 de lămuriri în compania lui Laurențiu-Ciprian Tudor, de Teodor Baconschi și Laurențiu-Ciprian Tudor
Carte publicată și în ediție digitală
Această carte cuprinde un inedit dialog zilnic, anume desfășurat pe durata Anului Centenar 2018. Cronică implicită a unui rar moment de istorie, volumul atacă simultan temele permanente (legate de identitate, devenire, religie, cultură și valori), prilejuind comentarii neconvenționale, la confluența dintre inteligența tradiției și intuiția viitorului. Cititorul ei va descoperi deopotrivă frenezia detectivistică a celui care întreabă și portretul secret al celui care răspunde: doi scriitori români ai veacului nostru complicat, care continuă să crediteze fecunditatea gândirii libere, virtutea exprimării limpezi și darul comuniunii spirituale.
-
Maxime (ediție bilingvă), de La Rochefoucauld
Traducere de Cătălin Avramescu și Ștefan Vianu
Studiu introductiv de Cătălin Avramescu
Colecție: Plural
La apariția lor, Maximele lui La Rochefoucauld, colecție de scurte cugetări în care acțiunile oamenilor se dezvăluie a fi motivate îndeosebi de interes și de orgoliu, i-au scandalizat pe mulți. Rod al unei minți pătrunzătoare ce pare să surprindă doar aspectele negative ale naturii umane, formulate concis și elegant, ele i-au adus autorului eticheta de filozof al amorului-propriu. Ecoul lor a fost considerabil. La Rochefoucauld a rămas în memoria culturală drept unul dintre principalii moraliști francezi. Nietzsche și Roland Barthes l-au apreciat, iar Cioran a fost catalogat la un moment dat drept un „La Rochefoucauld al secolului XX“.
-
…Să ucizi o pasăre cântătoare (roman grafic), de Harper Lee
Traducere din limba engleză de Tatiana Malița
Vârsta recomandată: 9+
Adaptare și ilustrații de Fred Fordham
Colecție: Junior
Roman ecranizat în 1963 în regia lui Robert Mulligan, cu Gregory Peck, John Megna și Frank Overton în distribuție. Un portret tulburător al oamenilor și diferențelor dintre ei, al inocenței și nedreptății, al eroismului și al transformărilor ce se petrec în Sudul american al anilor 1930. …Să ucizi o pasăre cântătoare, o poveste celebră încă din primul an de apariție, distinsă cu Premiul Pulitzer, revine acum sub forma unui roman grafic atrăgător, cu aceiași Scout, Jem, Boo Bradley și Atticus Finch din orășelul Maycom, Alabama, surprinși în ilustrația și textul adaptat de Fred Fordham.
-
După plâns, de Cristian Fulaș
Colecție: Ego. Proză
Există călătorii spre capătul nopții, dar la fel de bine există călătorii spre capătul zilei, care nu încetează niciodată să înceapă sau să se termine și care au ca scop, dacă asta vreodată a fost un scop, viața. La fel e și După plâns: o carte despre un om singur într-o lume de oameni singuri, un solilocviu despre neputința de a mai vorbi atunci când toate cuvintele sunt greșite. Ce nu transpare însă în tot acest amestec de text și joc narativ e posibilitatea recreării unui câmp social. Pentru că, dacă în dependență se pierde ceva cu adevărat – un lucru aproape imposibil de recuperat –, exact apartenența la orice societate e acest lucru. Morgana oricărui dependent, după ce a renunțat la alcool sau droguri, constă în apartenența la un câmp social, la un grup, la o formă de normalitate. Personajul cărții nu are nume pentru că și-a pierdut posibilitatea oricărui nume, în cădere și-a pierdut până și identitatea. Iar în lipsa numelui totul poate fi spus, totul e posibil și, în același timp, imposibil, textul literar e viață și viața e text literar și orice limită se șterge înainte de a exista.
-
Părinți, de Diana Bădica
Colecție: Ego. Proză
„Mi-a spus odată un sportiv că tot ce trebuie făcut e un pas în direcția potrivită, restul vine de la sine, pentru că visul e deja acolo. În 2013, tot ce-mi doream era să spun adevărul meu, povestea unui copil bolnav și a familiei sale. După ce-am scris povestirea Florinel, lucrurile păreau încheiate. Nu mai vedeam ce-aș fi putut adăuga, drama era o dramă ca atâtea altele. Dar mi-am dat seama că abia făcusem primul pas în direcția potrivită. Începând din acel punct, am scris pur și simplu: cu pauze de documentare, lăsând episoadele să se așeze de la un capitol la altul, dar știind mereu unde vreau să ajung. Încerc să aduc componenta socială mai aproape de cititor, vreau ca, prin poveste, oamenii să înțeleagă lumea în care trăim. Ioana, ce n’est pas que moi.“ (Diana Bădica)
„Diana Bădica este prozatoarea pe care o așteptam de multă vreme: cea mai tragică a generației sale și totodată cea mai comică. Rareori cineva poate surprinde atâta viață într-o singură carte.“ (Marius Chivu)