Unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am văzut în ultima vreme se numește Berlin: Die Sinfonie der Großstadt, cunoscut în engleză ca Berlin: Symphony of a Metropolis sau Berlin: Symphony of a Great City, iar în română ca Berlin: Simfonia unui mare oraș.
E un documentar de 65 de minute realizat în 1927 de Walther (sau Walter) Ruttmann, un artist vizual avangardist, și înfățișează viața de zi cu zi dintr-un oraș și o lume care nu mai există. Îl puteți vedea pe YouTube, unde l-am găsit și eu căutând într-o seară filme documentare (uneori am surprize plăcute). La data premierei, muzica filmului a fost compusă de Edmund Meisel, care colaborase cu Eisenstein la Crucișătorul Potemkin (1925), dar în varianta de pe YouTube nu se aude decât torsul odihnitor al proiectorului, care acționează hipnotic.
Ruttmann s-a născut în 1887 și a murit la 53 de ani (în 1941), în urma rănilor suferite pe front ca fotograf de război. A realizat mai multe filme, inclusiv interesante animații abstracte, iar în 1935 i-a făcut asistență de regie lui Leni Riefenstahl la filmul de propagandă Triumful voinței/ Triumph des Willens.
În Berlin: Die Sinfonie der Großstadt există destule accente sociale – montajul intercalează, de pildă, imagini cu cerșetori și cu leii de la Zoo care mănâncă oase, sau imagini cu muncitorii intrând în fabrică și cu vitele intrând în țarc, dar pentru spectatorul de azi e în proporție covârșitoare un film despre Berlinul interbelic și despre Goldene Zwanziger (engl. Golden Twenties), care au început în Germania după Primul Război Mondial, luând sfârșit odată cu crahul din 1929. O capsulă a timpului, cum se spune.
De câte ori merg la Festivalul de Film de la Berlin trag la un hotel de pe Anhalter Strasse, aproape de Potsdamer Platz și de fiecare dată când revin seara de la cinema privesc din depărtare maiestuoasa fațadă cu coloane, singura care a mai rămas din vechea gară Anhalter Bahnhof, deschisă în 1841 și închisă în 1952, ca urmare a efectelor bombardamentelor. Acum, din depărtare, fațada pare (cel puțin în amintirea mea) înconjurată de verdeață, ca și cum ar fi intrat în regnul vegetal (deși 55.000 de evrei au fost deportați de aici spre Theresienstadt în timpul războiului). În filmul lui Ruttmann, Anhalter Bahnhof apare din primele minute, când aparatul de filmat se apropie de Berlin odată cu un tren care bifează inclusiv căsuțele scunde, cu mici grădinițe, pe care le vezi și azi în drum spre aeroportul Tegel. Iar când ajunge în gară și de pe peron ai imaginea fațadei gării Anhalter surprinse din interior spre exterior, ai prima senzație că acest film în care apar atâtea trenuri și tramvaie e, de fapt, o călătorie în timp.
Nu s-a mai păstrat azi nimic din Hotelul Excelsior, care se afla vizavi de gara Anhalter și cu care comunica printr-un spectaculos tunel lung de 80 de metri. Cei 7.500 de metri pătrați ai hotelului care la sfârșitul anilor ’20 era cel mai mare din Europa au fost grav avariați de bombardamente, așa că întreaga clădire a fost demolată în 1954, iar în locul ei a fost ridicată o banală clădire de apartamente și birouri. Hotel Excelsior apare însă în filmul lui Ruttmann după ce, în perioada lui de glorie, o inspirase pe Vicki Baum să scrie un roman (Menschen im Hotel, 1929), transformat un an mai târziu de Edmund Goulding în celebrul film Grand Hotel, cu Greta Garbo, John Barrymore și Joan Crawford în rolurile principale.
Dar Berlin: Die Sinfonie der Großstadt e mai aproape de documentarele sovietice ale vremii decât de Grand Hotel, punând accent pe montaj și pe capacitatea lui de a spune o poveste. „Doar o succesiune de imagini ne poate restitui viața“, scrie într-un insert din scurtmetrajul documentar Rien que les heures (1926), turnat de Alberto Cavalcanti la Paris. Și tot acolo: „Acest film nu e decât o succesiune de impresii despre timpul care trece și nu pretinde să sintetizeze un oraș“. Filmul lui Ruttmann a avut ambiția de a sintetiza un oraș, dar și ritmul său alert de viață. E foarte narativ și e conceput din mai multe capitole grupate în jurul unor momente-cheie ale zilei („acțiunea“ se petrece într-o singură zi). De la 5 dimineața, când doar pisicile bântuie pe străzi, până la nopțile animate din cabarete și cafenele, trecând prin procesiunea deschiderii magazinelor, a începutului lucrului și a școlii, a pauzei de masă de la ora 12 etc., etc.
Dar mai sunt și detalii cu totul poetice, despre care ai vrea să fie autentice, nu regizate: bărbatul care merge în urma unui cuplu și poartă două bile (mingi) legate cu ață (!); bucata de hârtie pe care o umflă vântul pe o stradă părăsită; schimbul de priviri complice dintre o damă și un bărbat, urmat de decizia bărbatului de a o urma pe femeie; încăierarea dintre doi bărbați care apare ca un vârtej de praf, din senin, fiind oprită de trecători și de un polițist; o femeie misterioasă umbrită de o pălărie, care ascultă cu degetele pe bărbie, ca din afara timpului, un bărbat vorbind în timp ce își aprinde o țigară etc.
Ce rămâne în urma noastră? Mașinile din fabrici care în epocă i-au sedus și pe cineaștii Dziga Vertov sau Esfir Șub, dar care între timp au lăsat locul unor mașini și mai performante care nu mai seduc cineaștii? Oamenii care s-a dus de mult? Casele demolate sau distruse? Din acest film (care n-a avut o primire unanim pozitivă în epocă) rămân tocmai aceste momente de frumusețe, care depășesc orice dimensiune temporală sau context. Nu efervescența acțiunii, a muncii redate prin mașini, trenuri, oameni grăbiți și mâini care dactilografiază sau formează numere de telefon, ci liniștea unor fragmente futile, decupate din montajul istoriei. Nu mișcarea continuă, ci pauzele. Probabil acolo e esența vieții, dar ce știu eu.