Actiunea romanului penduleaza intre doua lumi: lumea imaginara, cea a calatoriilor omului interior, si lumea reala, lumea medicilor londonezi care experimenteaza fel de fel de medicamente pentru a-l „vindeca” pe profesorul Watkins. Aceasta vindecare nu inseamna decit cufundarea in somn si in uitare, renuntarea la o lume fascinanta.
Pacientul lui Doris Lessing este pe rind Odiseu, Iason, Iona, Ulise, ratacind pe apa si pe uscat, coborind in adincuri pe spinarea unui delfin sau zburind prin vazduh incalecat pe o uriasa pasare alba. Calatoria in jurul pamintului este pentru Charles Watkins si o calatorie in propria lume imaginara, o experienta a interioritatii. Pe cit de liber se simte omul interior in calatoriile sale fantastice, pe atit de violente sint incercarile medicilor de a-l face captiv in propria lor realitate: „DOCTORUL Y: Esti internat in Spitalul Central, esti in pat si esti sub ingrijirea noastra. Trebuie sa te odihnesti. Vrem sa dormi. PACIENTUL: Daca adorm voi muri. DOCTORUL Y: cum te cheama? Vrei sa-mi spui? PACIENTUL: Iona. DOCTORUL Y: Ieri erai Iason. Nu poti fi cind unul, cind altul, stii asta. PACIENTUL:
Toti sintem marinari”. Somnul inseamna moarte, iesirea din fantastic si sfirsitul tuturor calatoriilor interioare.
Pentru Doris Lessing, la fel ca si pentru Sfintul Augustin, timpul nu are alta dimensiune decit cea subiectiva, cea pe care i-o da numai constiinta umana. Sufletul ulceros al celui ce nu l-a gasit inca pe Dumnezeu este descris in rindurile Confesiunilor, plimbindu-se prin „vastele palate ale memoriei”.
Augustin prefera omul interior omului exterior. In O coborire in infern, Charles Watkins se roteste in cercurile timpului, intr-o halucinanta calatorie in lumi paradisiace, ale inceputului si ale inocentei: „Mintea mi-e prinsa in cercurile Timpului, asemenea depunerilor de pe cochiliile scoicilor sau inscrierii anilor in trunchiurile de copaci…”.