Volumul conceput și îngrijit de Radu Ioanid (Mihai Botez: Trei schițe de portret. Documente, Iași, Polirom, 2018) constituie un model de recuperare și fixare în context a disidenței anticomuniste românești prin figurile istorice recunoscute și dominante.
Să recunoaștem: fără curaj și asumare publică, orice contestare a unui regim totalitar rămâne una de culise, lipsită de efecte și învățăminte. Opoziția, fie și prin gesturi mici, trebuie să fie consemnată întotdeauna de istorie, în pofida încercărilor unora de a minimaliza sau de a trece sub tăcere eforturile unor intelectuali. Cum s-a întâmplat și în cazul lui Mihai Botez.
Cele trei „schițe de portret“ propuse de Radu Ioanid sunt în primul rând narativizări ale documentelor care se regăsesc în această antologie. Ca să nu devină un al patrulea portret, cronica încearcă să formuleze un răspuns la întrebarea: La ce bun încă un volum despre un disident controversat? Controversat nu fără temei, căci astăzi arhivele ne arată că Botez a practicat un joc dublu.
Urmare a disidenței anticomuniste și a unor lungi conflicte de uzură, Botez s-a stabilit în SUA în 1987, iar între anii 1992-1994 a fost ambasador al României la ONU, apoi la Washington. Dispariția lui Mihai Botez în 1995, în urma unei afecțiuni la ficat, rămâne – chiar și după publicarea tuturor documentelor și epistolelor posibile – învăluită în suspiciune.
Așa cum notează în scurta-i prefață reputatul Dennis Deletant, schițele ar putea provoca o redefinire a disidentului în context românesc. Deletant consideră că disidentul este „o persoană care operează în afara sistemului, care constituie o provocare pentru acesta, pe când un nonconformist operează din interior“. Prin comparație cu acesta, disidentul s-ar opune cu o forță mai mare, iar disidența sa presupune un act public, nu unul discret. Potrivit lui Deletant, cazul lui Botez este unul atipic: lui i se aplică ambele variante. Afirmația lui Botez cu privire la fenomenul disidenței merită reținută, căci ea are relevanță și pentru societatea postcomunistă românească: fenomenul disidenței poartă o „denumire improprie după mine, căci orice ființe vii se deosebesc în părere, deci sunt, într-un fel disidente între ele, și deci și în raport cu puterea“.
Mihai Botez a urmărit mereu să stabilească un echilibru între disidența sa și criticile la adresa lui Ceaușescu. În România 1985. Câteva note (despre care nu știm dacă a apucat să fie difuzat la Radio Europa Liberă, cert este doar că se află în arhiva acestuia), Botez a criticat dur politica economică a regimului de la București, insistând asupra crizei energetice și a lipsei de profit a petrochimiei și siderurgiei. Criza economică era „mai ales, rezultatul unei stabiliri antiumane și antinaționale a priorităților politicii economice, în condițiile în care, cu o încăpățânare de neînțeles, conducerea PCR refuză în continuare să-și recunoască eșecul și să ia măsurile necesare de redresare a situației“.
Ani de zile protejat al Ambasadei SUA
Apoi, comunicarea susținută la Madrid în octombrie 1985 și intitulată Intelectualul, intelectualii și spațiile fără frontiere – o privire din est, dincolo de observațiile pertinente asupra mediului cultural ideologizat și cenzurat de la noi și din celelalte țări comuniste, propunea oarecum vag realizarea unui spațiu cultural european care să integreze deopotrivă Vestul și Estul. Vagă era numai ca structurare și detaliere: „spațiul cultural european este format din totalitatea intelectualilor Europei cu statutele lor respective, pe de o parte, din dialogul lor, mediul de comunicare și reguli de dezbatere, pe de alta“. Mai important era că aceasta conținea implicit ideea de libertate intelectuală: autonomizarea intelectualului în raport cu ideologia comunistă și cultura oficială nu ar fi însemnat altceva decât libertatea circulației, concomitent cu libertatea informației.
Un al treilea text, Relațiile dintre guvernul SUA și România între 1968-1984. O privire independentă de la București, datat iulie 1985, abundă în comentarii judicioase cu privire la relațiile bilaterale SUA-România, modelate într-un mod specific de administrația Nixon: România trebuia să facă parte – ca punct de legătură – din strategia antisovietică, după invadarea Cehoslovaciei din 1968 de către sovietici. În acest context, disidența atât a statelor, cât și a indivizilor avea să fie susținută de americani. Este un text în care Botez se dovedește un analist lucid și realist, cu spirit fin al observației și ale cărui evaluări pe termen lung au fost validate de istorie.
Interesul istoricului pentru documente (las cititorilor plăcerea de a le descoperi) va fi satisfăcut cu asupra de măsură de partea a doua a volumului, întrucât cuprinde o serie de documente grupate în funcție de arhiva în care acestea se regăsesc: CNSAS, RFE-CEU, INS, Departamentul de Stat al SUA, FBI, Reagan Library, MAE sau Clinton Library. Documentele ilustrează că Mihai Botez a fost ani de zile protejat al Ambasadei SUA de la București, al Departamentului de Stat. Ambasada SUA a reprezentat în esență canalul poștal prin care s-a desfășurat corespondența lui Mihai Botez cu Radio Europa Liberă, care l-a difuzat indirect pe Botez timp de 10 ani, sub o formă epistolară în emisiunea „Poșta ascultătorilor“, poate pentru a-l proteja (iarăși!) și pentru a-i respecta cumva opțiunea de a nu se situa în tabăra celor care-și părăsesc țara (deși, până la urmă, o va face în 1987) și nici în tabăra celor care consimt pasiv la situația politică și mai ales economică din perioada regimului Ceaușescu.
Încă o filă adăugată marelui dosar al totalitarismului
Firește, rupturile erau previzibile, căci echilibristica lui Botez nu avea cum să continue în anii de după 1990: cu Vlad Georgescu își subminase relația de prietenie încă din 1985-1987, iar asocierea cu Ion Iliescu (să ne înțelegem: primul pas fusese făcut de președintele Iliescu, în căutarea legitimității și a unei imagini pozitive) și plecarea ca ambasador la ONU și apoi la Washington a determinat ruptura de Monica Lovinescu.
Doar în ochii Alinei Mungiu-Pippidi și ai lui Iosif Boda, poate chiar și ai lui Dorin Tudoran (care pare să-i fi înțeles slăbiciunile lui Botez de dinainte de 1989) și-a păstrat imaginea de disident autentic. Paginile referitoare la relația cu Dorin Tudoran vin să completeze informațiile pe care le avem despre cazul acestuia, cu mențiunea că unele dintre note sunt cunoscute deja, din Eu, fiul lor. Dosar de Securitate al lui Dorin Tudoran, din 2010. Dacă citești cu detașare, pare posibilă înțelegerea perspectivei lui Botez (personal nu am putut identifica motivația pentru jocul dublu) în raport cu Dorin Tudoran, pe care, în pofida rapoartelor date Securității sub semnătură proprie și fără angajament, Mihai Botez l-a susținut permanent începând cu anul 1983.
Sigur că nu trebuie să fii interesat în mod specific de detaliile cazului Tudoran sau Botez ca să parcurgi acest volum. Dar este o lectură necesară pentru cine vrea să înțeleagă mecanismele, conjuncturile și micile detalii prin care oamenii concreți sunt controlați de un stat totalitar la fel de concret. Căci, până la urmă, vorbim despre încă o filă adăugată marelui dosar al totalitarismului, care, așa cum o spunea Hannah Arendt în Originile totalitarismului, are dincolo de Realpolitik un concept fără precedent al realității bazat pe o „ignorare supremă“ a consecințelor imediate.