Romanul Homeric pornește dintr-una dintre acele experiențe misterioase care apar periodic în viața unui om. Există întotdeauna fapte care te trag spre zona umbroasă, în pădurile încâlcite ale propriei ființe, în acele spații interminabile și parșive care cresc în spatele pleoapelor, seara, înainte de culcare ori în miezul zilelor toride, când lumea nu poate fi văzută decât printre gene și când acolo, pe acea graniță fină a ochiului, unde se despart realitățile curente de celelalte realități, doar ale tale, ei bine, în acea obscuritate, cresc tulpinile fragile ale imaginarului.
În vremea copilăriei plecam des de-acasă, fără să cer voie, fără să povestesc după aceea despre incursiunile mele, încât ajunseseră să mă păzească, făcând de planton în chioșcul de vară ori pe balconul casei. Dar chiar și-așa, știam că pe la amiază, când aerul se îmbâcsea cu mirosurile grădinii opărite de soare, puteam să mă transform în fantomă și să trec ușor pe lângă paznicii mei, mișcându-mă cu lentoare pe lângă măciuliile macilor, îmbrățișând fiecare nalbă înaltă, ocolind corcodușul, târându-mă pe sub umbrele nucului, ca până la urmă să ajung la poartă ori la gaura din gard sau, și mai bine, la tecarul care hipnotiza pe toată lumea cu melodiile măsurate ale tecilor lui. Iar de la tecar era simplu, mă lăsam pe câte o creangă, zgâriindu-mi picioarele, ceea ce pe atunci nu avea nici o importanță. Știam deja că aventura cere sacrificii adevărate, de sânge și carne. De acolo, o luam fie spre Jiu, fie spre pădure. Uneori alergam ca bezmetica, dincolo de toate, în pădurile mari, până la Dunăre sau în insula Copanița, de unde începea raiul. Pe tot drumul acesta, ori în ce direcție aș fi luat-o, dădeam de păduri.
Între timp, lucrurile s-au schimbat, venind spre mine alte aventuri, mai subtile, între care aș trece și-o zi însorită din dealul Copoului, de pe vremea în care răsfoiam Batrachomyomachia, primită de la profesorul meu de greacă. Căci pe Homer l-am îndrăgit cu adevărat abia la Iași, în timpul liceului, traducând cu sârg fragmente alese de un profesor pasionat.
Însă, cum se întâmplă, nu de mult, m-au ajuns din urmă pădurile îndepărtate ale copilăriei. Și sub apăsările lor, cu amintirea acelor crengi care știau toate limbile, mi-am dat seama că mă aflam în mijlocul unei experiențe ample, ca o epopee împănată cu zumzetul victorios al albinelor. Și-așa s-a născut romanul Homeric, o aventură începută în bălțile Dunării, trecută puțintel prin acel târg de marțipan, al adolescenței, și consolidată în miticii codrii ai Cotrocenilor.
Titlul romanului nu este tematic, venit din elanuri sau nostalgii, ci are directă legătură cu un episod. Aș putea spune că face parte dintre titlurile „cinstite“, care nu sunt puse acolo ca să te inducă în eroare, exact ca acele plăcuțe pe care scrie câine rău, ca de fapt dincolo de gard să se afle doar o ruină, nepăzită de nimeni. Titlul meu se leagă de un eveniment epic, plasat pe la jumătatea romanului. Nu e ascuns, nu e metaforic. Prin urmare, n-are rost să-l povestesc.
Homeric seamănă cu toate romanele mele, dar în esență este o carte în registru fantastic, o scriere care, deși se mișcă printre parfumurile de epocă, nu este totuși de atmosferă, ci una cu subiect ferm, o ficțiune de mistere, în care întâlnirea dintre o femeie și un bărbat se află în centrul poveștii. Iar aici trebuie să spun că am oroare de romanul istoric, monografic și stupid în multe privințe. Nici Manuscrisul fanariot și nici Mâța Vinerii nu merg în zona respectivă. Cu atât mai puțin Homeric, care mizează pe o structură schizoepică, în ideea că fluxul memoriei are întotdeauna un traseu aiuristic, de-a lungul căruia apar periodic niște căutători de comori. Deși n-am respectat cronologia întâmplărilor, nici n-am făcut un puzzle. Povestea se desfășoară într-un timp larg, acolo unde doar detaliile conțin informații istorice. Este o noutate și aceasta, pentru că, deși mă întorc la secolul al XVIII-lea, datarea nu mai este punctul forte al romanului. Începe cu personajele, trei portrete succinte, dar în fiecare dintre acestea se află de fapt părți ale intrigii. Continuă cu un story liniar al acestor personaje, completat de faptele aflate „în spatele poveștii“, ca apoi, epilogul (după părerea mea, cea mai interesantă parte) să transforme toată scriitura anterioară într-o confesiune.
De la început am avut în minte această compoziție, dar am mai schimbat pe parcurs. Inițial optasem și pentru un mitem epic, un fel de durată ritualică, legată de toamnă, un balon temporal, îmbălsămat cu aburii amintirii, indecis plutitori de-a lungul străzii Brezoianu. Dar am renunțat la un moment dat, preferând să rescriu părți ale cărții și să dau altă dimensiune timpului baroc al toamnei.
În spatele oricărui fapt mărunt se ascund numeroase acțiuni, care îi schimbă continuu sensul, iar Homeric apără această teză. Nu foșnetul pădurilor de altădată m-a împins să scriu, ci silueta de spumă care bântuie printre copacii bătrâni, ascunsă în tufele de soc și în spatele frunzelor, stafie perfidă, care te momește să-ți făurești idealuri, ca după aceea să te ajute, îndatoritoare, să le părăsești pe negândite.
Homeric mi-a luat doi ani, timpul meu normal pentru un roman. Practic l-am încheiat pe la începutul anului 2019, dar cum am tot fost prinsă în alte activități (plecată în China, confiscată de varii proiecte, legate de cărți și de scris), am amânat publicarea până în toamnă, ca să mă bucur în tihnă de ieșirea poveștii în lume. Și iată că toamna a venit! Exact ca în romanul Homeric.