M-am si vazut internata la caminul de zi pentru dementii senili pe care-i invioreaza voluntarii de la „Inima buna”. Am apasat rapid pe turn off, am tras o haina peste trening si, la 23,15 h, am inceput sa dau ture in jurul casei, prin parc. Pe la miezul noptii am stiut deja ce trebuie sa fac, pas cu pas, toata saptamina 21-27 ian. Inclusiv ca am de scris rubrica. Iar acum, cind e sa vorbesc despre bucurie, imi dau seama ca singurul lucru care m-ar arunca pe piscuri e sa nu fac nimic. Dar absolut nimic. Asa ca imi maninc de sub unghii, execut copy/paste si va prezint finalul sub forma de peseu dintr-un text pe care l-am scris pentru antologia lui Gheo si Dan Lungu, in care ne adunam vreo 15 doamne ca sa depanam amintiri din comunism.
Inteleg ca volumul va aparea destul de repede la Polirom si ca va avea un titlu zglobiu. Iata finalul de la Sarsanela:
„PS. Vremile de restriste s-au incheiat demult, dar sarsaneliada mea continua mai abitir ca inainte. De 18 ani nu-i zi sa nu car ceva in sacose cu si fara roti, in rucsacuri, in genti, cosuri, valize, pungi colorate de plastic, cu taxiul, pe jos, in tramvai sau pe bicicleta, in masina, tren, avion, autocar sau vapor, ba chiar de doua ori in caruta. Daca socotesc o medie de 10 kg/zi (desi uneori duc de trei-patru ori mai mult si-n in ture repetate) se aduna vreo 70 de tone. Ies la raport, purtate in miini sau in spate, singura sau cu ajutor, mii de provizii de la piata si magazine, cutii cu carti, mobile, saci de ciment, televizoare, gresie, coroane mari la inmormintari, aspiratoare, saculeti cu pamint pentru flori, un calculator, faianta, butelii de aragaz, galeti cu nisip, butoiase cu muraturi, baxuri de apa, ladite cu fructe, o imprimanta, caramizi, lampadare, un gard de papura, tablouri, ficusi si leandri, colaci de sirma, covoare facute sul, Oana in circa, din joaca, pina pleaca studenta-n America, mama in brate cind nu se poate misca.
Cum lesne se vede, revolutia romana a dezlantuit in mine energii de nebanuit, iar carausitul n-a mai cunoscut, in ce ma priveste, nici o limita dupa 1990. In plus, m-am perfectionat ca un puscas marin si mi-am vazut visul cu ochii: cu inima cit un puric, m-am inscris la arte martiale. Acolo am invatat multe, dar mai ales cum sa-mi stapinesc nervii sau frica si cum sa ma adun daca e sa infrunt o greutate. Trebuie deci sa trag adinc aeru-n piept, sa-l tin cit il tin si sa fac figurile fata de jad tese la suveica si leul rage. Aplic invatamintele mai ales in piata Timisoara 700 si cind ies din supermarketul Bega. De fapt, doar imi inchipui ca fac tot baletul cu suveica si tesutul, ca scot limba mai sa mi-o smulg si ca strig din toti rarunchii hua. Dar si asa, discret, pe muteste, intr-o secunda prind puteri si ma simt un fel de Nikita, G.I. Jane, Lara Croft sau Yu Shu Lien din Tigru si dragon. Arunc rucsacul in spate ca pe-un fulg, insfac scurt, cu o miscare hotarita, sacosele burdusite si pornesc in pas saltaret spre casa. De multe ori, in timp ce strabat parcul, imi dau drumul si fredonez voios, tot mai tare si mai neinfricat, o-di-ri-di-di-na u-ha”.