Lansat în săli în 4 octombrie 2019, lungmetrajul de debut al lui Radu Dragomir, Mo, abordează un subiect la zi și pleacă de la un caz real petrecut la Cluj-Napoca. Dana Rogoz și Mădălina Craiu interpretează două studente bucureștene care, înaintea unui examen de la ASE, unde anterior au încercat să copieze, se întâlnesc întâmplător cu profesorul (Răzvan Vasilescu) în Centrul Vechi, iar acesta le invită acasă la el. Odată ajunși în apartamentul plin cu DVD-uri cu filme și muzici bune, profesorul le gătește șnițele, le dă să bea vin și începe să îi facă o curte tot mai îndrăzneață uneia dintre fete.
Prin ce v-a atras cazul real din spatele filmului – profesorul din Cluj care a făcut avansuri sexuale studentei pe care o picase de trei ori? Cum ați dezvoltat pe urmă subiectul?
Am văzut știrea la televizor. Un profesor din Cluj își șantaja o studentă ca să-i dea examenul la care o picase timp de trei ani. În mijlocul știrii a apărut o filmare cu telefonul, făcută de studenta în cauză. De aici am plecat cu scenariul. Profesorul era pe jumătate dezbrăcat. Se tot plimba prin cameră și o amenința pe studentă.
O replică am preluat-o în film: „Ce, nu știai pentru ce ai venit?“. Mi s-a părut dramatică și esențială. Miza pe ideea că tu, ca victimă, te poți simți vinovată. Te gândești că i-ai dat semnale greșite, că tu ești de vină și că e normal să fie nervos. Te gândești că are dreptate într-un fel. Iar agresorul exact de sentimentul acesta de vină profită.
Apoi am găsit o statistică la nivel european unde 27% dintre cei intervievați considerau violul justificat în anumite circumstanțe, cum ar fi: dacă victima merge de bună voie în apartamentul agresorului, dacă se consumă alcool, dacă victima e îmbrăcată provocator, dacă victima nu spune un „nu“ clar. În România, cei care consideră violul justificat în aceste condiții e de 55% din populația țării. Suntem pe locul întâi în Europa. Se leagă de același sentiment de vinovăție de care ziceam mai sus.
V-ați sfătuit cu un psiholog înainte de a scrie scenariul? Ați făcut și o documentare „pe teren“?
Documentarea a fost mai mult despre ce se întâmplă în facultăți în acest moment. Metodele de copiat, legile care îi apără pe studenți. Așa am aflat că există programe care se instalează pe telefon ca să curgă textul mai bine și să nu fii nevoit să „scrolezi“ cu mâna. Cursurile sunt adaptate programului și se cumpără de la cei care vând și programul.
Sau că, dacă vrei să copiezi, e mai bine să porți ochelari, deoarece lumina se reflectă în lentile, iar profesorul de la catedră sesizează mai greu că privirea ta nu e în foaia de examen. Sau că un profesor nu are voie să se uite în telefonul tău dacă nu-i dai voie. E nevoie de intervenția poliției.
V-am întrebat dacă ați vorbit cu un psiholog pentru că am presupus că cineva de specialitate v-a sugerat ca eroina să fie orfană de tată de la o vârstă fragedă, deci să-i fi lipsit modelul patern pe care să-l regăsească până la un punct în profesor. Totuși, de ce le-ați făcut orfane pe amândouă?
Doar una e orfană. Și e și mincinoasă. Mo inventează povestea tragică în care tatăl Verei și-a pierdut viața.
Ce vi s-a părut cel mai laborios la acest prim lungmetraj?
Cred că mulți trec prin asta, mai ales la primul film: strângerea banilor a fost cea mai dificilă parte a producției. Din păcate, filmul se face cu mulți bani. Dacă ești pictor sau scriitor, lucrurile sunt mult mai simple din punctul ăsta de vedere. De multe ori îți vine să renunți.
Ați scris filmul special pentru Dana Rogoz, partenera dumneavoastră de viață? Pe ceilalți doi protagoniști, Mădălina Craiu și Răzvan Vasilescu, i-ați găsit greu?
Am scris filmul pentru Dana și Răzvan, dar n-am vorbit cu el înainte. Am terminat scenariul și i l-am dat. Dacă m-ar fi refuzat, nu știu ce-aș fi făcut. Pur și simplu, nu m-am gândit nici o clipă la o alternativă pentru rolul profesorului. Pe Răzvan îl prețuiesc enorm de pe vremea când făcea filme cu Lucian Pintilie.
Pentru Vera am dat casting. Mădălina mi s-a părut cea mai potrivită, deși am văzut multe actrițe foarte bune. Mai târziu, în timpul filmării, din cauză că bugetul a fost foarte mic și zilele de filmare puține, m-am bucurat că am avut intuiția s-o aleg pe Mădălina, care s-a pliat perfect și natural în rolul Verei.
În ciuda unor ecouri #MeToo (campanie care am înțeles că a început în SUA exact când ați terminat filmarea), românii sunt în continuare preponderent misogini: într-un caz de viol vinovata principală e tot victima. De unde credeți că vine misoginismul ăsta?
Cum spuneam mai devreme, suntem pe primul loc din Europa printre cei care consideră violul justificat în anumite circumstanțe. Dar pe locurile doi și trei sunt bulgarii și ungurii. E clar că se întâmplă ceva în zona asta. Și statistica se oprește la granițele Uniunii Europene, adică la noi și la bulgari. Cred că, dacă am depăși granițele astea, am avea surpriza să pierdem această supremație.
Credeți că momentul Caracal și toate reverberațiile lui în spațiul public (presa, de pildă, e tot mai promptă în a expune cazuri de viol și de abuz în general asupra femeii) pot duce la un #MeToo românesc cu rezultate vizibile?
Nu știu. Sunt sceptic. Românii sunt atrași de senzațional, apoi uită tot. Cazul Caracal a blocat mințile întregii țări timp de două-trei săptămâni, atât timp cât presa a venit cu informații noi. Apoi nimic. E nevoie de timp și educație ca să se schimbe mentalitățile.
Ce impact vă așteptați să provoace filmul în România?
Sper doar să fie cât mai mare. Sper ca acea jumătate dintre români care consideră violul justificat în circumstanțele amintite mai sus să iasă de la film cu ideea că s-au înșelat. Și, în primul rând, sper să aibă curiozitatea să intre la film.
Mo
– Coproducție românească între Scharf Film și Strada Film
– Regia și scenariul: Radu Dragomir
– Imaginea: Liviu Marghidan
– Montajul: Tudor D. Popescu, Silviu Lazăr
– Cu: Dana Rogoz, Răzvan Vasilescu, Mădălina Craiu, Liliana Pană, Andreea Bibiri