De fapt, asa cum scria o tipa pe un anumit forum, eram si eu pregatit sa numar felatiile si masturbarile din noul roman al lui Monsieur H., convins ca alt efort nu mai merita. Dar, iata, cel putin in ceea ce ma priveste, ca scriitorul francez exilat in Irlanda a reusit sa mearga pe aceeasi linie, sa forteze absolut toate limitele si sa ridice un templu excesului, in cel mai pur mod sadian. In cartea asta a extins intr-adevar domeniul luptei intr-o zona in care nu-l poti urma fara sa innebunesti.
Particulele elementare la puterea t
Daca in Particule… gindirea lui Houellebecq se dezvolta dihotomic, amfibologia Michel (asexuatul, ratiunea eminamente pesimista si lucida) – Bruno (suprasexuatul, sentimentalul, lasul, in fine, mult-prea-umanul) mergind in paralel pina la intilnirea in infinitul apocalipsei post-umane, in Posibilitatea unei insule gasim acest mecanism intrupat intr-un comediant, intr-un mascarici filosof. Bufonul, simbol al melancoliei, al gindirii si sensibilitatii manieriste (caci ce altceva este Curteanul, posesor al maniera, ascutimea si stilul concettist, dar si al profundei tristeti cauzate de atrabila?), este aici purtatorul de cuvint al trecutului si viitorului in acelasi timp. Al prezentului, pentru ca Houellebecq duce la paroxism critica sa sociala, critica la adresa omului modern, plingerea sa pusa la picioarele batrinetii, tipatul sau impotriva consumismului, al liberalismului anilor ’50-’60, al cultului tineretii etc. Al viitorului, pentru ca memoriile sale sint citite de „izotopii” viitorului (daca naratorul memoriilor este Daniel 1, ele vor fi citite – intru invatare si preluare a memoriei – de catre izotopii post-umani Daniel 20, 21 etc.). Astfel, lantul nu se rupe, iar nemurirea se afla la picioarele noastre, o nemurire fada, asexuata, lipsita de pofte, pasiuni, cam de tot ce ne ghideaza in viata si ne poate distruge (cum o si face, de altfel, in majoritatea cazurilor).
Romanul ar putea fi citit fie asa, contrapunctic, fie ca o inlantuire de eseuri intr-o poveste-cadru. Povestea lui Daniel umanul nu este mult diferita de cea a lui Bruno, din Particule…: daca acolo, insa, sansa finala (a dragostei) e inlaturata de interventia unui accident (cam ca in Platforma, numai ca aici este vorba despre un cancer), in Posibilitatea unei insule Houellebecq devine de-a dreptul sadic in ceea ce priveste analiza batrinetii si a sentimentului iubirii: iubirea intre doua animale umane nu este posibila in absenta atractiei sexuale: atractie care, inevitabil, dispare. Cum, in cazul unei iubiri adevarate? Prin imbatrinirea femeii. Cinic, nu-i asa? Sau adevarat?
Am de adaugat aici un lucru putin ciudat pentru parerea generala in legatura cu Houellebecq: nu cunosc scriitor mai dedicat femeii. Nu cunosc scriitor care sa adore femeia, in toate aspectele ei. Luati fiecare personaj masculin din romanele lui Mr. H.: daca apare, in goana inexorabila spre declin, moarte, sinucidere, a personajelor sale masculine, vreun moment senin, vreo pata de culoare, atunci acestea se datoreaza iubirii. In Particule…, atit Bruno, cit si Michel cel lipsit de sentimente sau dorinta trec pe linga fericire datorita unor femei capabile de daruire totala. In Posibilitatea…, tema reapare, dublata, daca nu triplata, insa boala nu mai intervine ca un anti-Deux ex machina: H. a devenit super-cinic. Lipsa dorintei in contact cu imbatrinirea unuia dintre parteneri exclude „eternitatea” fericirii. Lucru ce nu exclude fericirea de scurta durata, singura accesibila omului.
Este posibila insula?
Ei, aici vreau sa ajung la alta idee (recunosc ca nu am citit foarte multe cronici despre Houellebecq, drept care trompetez aceste idei ca pe mari descoperiri): daca exista un scriitor care sa fi parcurs aceeasi cale cu H., acela e Tournier. Personajele lui H. sint capcauni, lumea pirjolita a lui H. este imensa groapa de gunoi in care un personaj de-al lui Tournier isi pierde viata devorat de sobolani. Capcaunul pedofil al lui Tournier, din Regele arinilor, poate fi oricare dintre personajele masculine ale lui Tournier. Drumurile lor se despart abia atunci cind intervine elementul feminin in poveste: Daniel, Bruno, Michel sint niste pesimisti lucizi, cu toate astea sint oameni „rosi” de lipsa dragostei. La fel va fi si izotopul Daniel 25, cel care rupe tacerea si izolarea aseptica ce asigura perpetuarea speciei intru nemurire. Cautarea sa nu este altceva decit goana dupa comunitatea semenilor razvratiti impotriva nemuririi. Cautare ce se finaliza in izolare totala, insa intr-un tinut lunar, in balti ce-i ofera destule elemente nutritive pentru a o mai duce asa, in balaceala lunara (si lunatica) inca vreo 60-70 de ani. Iar restul e tacere… Asta nu va aminteste de Robinsonul lui Tournier, cel cazut in mirajul toxic al baltilor de namol?
„Imi ramineau probabil saizeci de ani de trait; mai mult de douazeci de mii de zile, care aveau sa fie identice. Voi evita sa gindesc, la fel cum voi evita suferinta. Pericolele vietii erau in urma mea, departe; acum intrasem intr-un spatiu senin din care doar procesul letal avea sa ma scoata.
Ma scaldam indelung sub lumina soarelui ori a stelelor si nu simteam nimic altceva decit o usoara senzatie obscura si nutritiva. Fericirea nu era un orizont posibil. Lumea tradase. Trupul meu imi apartinea doar pentru un scurt rastimp; nu voi atinge niciodata scopul propus. Viitorul era gol; viitorul era muntele. Visele mele erau populate cu prezente emotive. Eram, nu mai eram. Viata era reala.”
Da, ca de obicei, concluzia lui Houellebecq este si nu este pesimista. Mai important e ca nu vad (iarasi, Dumnezeule!!!) o continuare a acestui drum. Cred ca, de data asta, Mr. H. a dat totul din el. A dat un roman epuizant, deprimant, un roman lucid, o carte care spune mai mult despre lumea in care avem ghinionul sa traim decit orice studiu sociologic.
Michel Houellebecq, Posibilitatea unei insule, traducere din limba franceza si note de Emanoil Marcu, colectia „Biblioteca Polirom”, Editura Polirom, 2006