Am ascultat prima dată The Beatles, Abbey Road, împreună cu domnul Constanda Leonard, zis și scris Kuki, un profesor proaspăt repartizat la școala din Morteni, în 1969.
Beatles era un nume ce plutea în aer, cum se spune. Mulți aflaseră despre el chiar și-n satul nostru, uitat de civilizație la nici 71 km de centrul Bucureștilor, acolo unde, lângă Kilometrul 0, se deschide ușa Facultății de Geografie absolvite la cursurile de zi de tânărul născut în Crângurile, la 12 km de noi. În loc să ne învețe geografie, domnul Kuki ne spunea bancuri și ne punea muzică pop-rock la un radio Selena, dacă nu greșesc numele firmei. La radio ascultam „melodii preferate“ cu The Beatles, dar treceau prin și pe lângă urechile noastre, mici pui sălbatici de țărani fără pământ, cu ochii beliți spre plecare din sat sau din țară. Cum anume ne-a convins domnul Kuki să stăm cuminți la audiție și cât din disc am reușit să auzim, uite că nu mai rețin! Și n-am habar de ce mi-au rămas imprimate în memorie două piese: Maxell’s Silver Hammer și Carry That Weight. Noi cântam deja cu avânt „Obla-di, obla-daaaa/ așa-i viaaaaa-țaaaaa/ viață frumoasă ești tu!“. Nu ne interesau aventurile lui Desmond și Mony, dar nici reflecțiile filosofice ascunse în versuri mai mult sau mai puțin ermetice. Inutil să vă spun de ce, nu-i așa?
Curios: dacă stau strâmb și încerc să-mi amintesc limpede, nu ne-au atras mai deloc piesele The Beatles din prima perioadă, cele generatoare de „beatlemanie“. Cam până la Help, The Beatles parcă nici nu exista pentru noi (eram pretențioși, nevoie-mare, te joci?!). Apogeul interesului sau al iubirii pentru muzica trupei care în vreo șapte ani a revoluționat artele ultimei jumătăți de secol XX se ridică, la fel ca periscopul deasupra mării, pe mo(nu)mentul Yellow Submarine. Aș fi prea rezolut să emit opinii asupră-i. Mi se pare suficient să mărturisesc: ne plăcea și fredonam des versiunea în românește, adaptată, bănuiesc, de Dorin Liviu Zaharia („Trăiască nea Marin/ căpitan de submarin!“). Cunoscătorii știu bine: „Chubby“ Zaharia a făcut multe asemenea isprăvi cu/ pe textele Beatles, ulterior intrate în folclorul deșteptănacilor ca producții ale inegalabilului cabotin Florian Pittiș.
Ani la rând, pe când mă credeam un tip „coolt“ și mă suspectam de înțelegerea muzicii rock, am considerat că The Beatles merită mai puțină atenție decât oricare trupă din vremea de aur, dat fiind că se disipaseră în vulgata genului și păreau uciși de propriul succes. Or ce fel de „iestet“ puteam pretinde că mi-s, dacă nu-mi externalizam prețuiala pentru niscai trupe obscure, scufundate în haosul sonor generat de beție și halucinații? Dar a venit un ceas, către finele deceniului nouă, când mi-a picat la pick-up o versiune, onorabil ștanțată prin fosta URSS, a vinilului din 1969.
Poza copertei, emblematică și enigmatică, îi înfățișează pe cei patru fabuloși traversând strada cu nume simbolic. Nu mi-am făcut-o afiș, deși mă fermeca. Repetata audiție din acei ani funebri mi-a relevat CAPODOPERA, fără adjective indimenticabile. Sgt. Pepper… și celelalte pot fi pentru oricine Opera Magna; mie mi-e de ajuns Abbey Road, cu lumina lui caldă și aurie, cum cade câteodată toamna, la amiază, pe străzile și ulițele copilăriei. Mă bucur de muzică și nu-i caut subtilitățile, trimiterile, sensurile ascunse. Nu le neg prezența ori importanța, dar dacă fraza muzicală nu mă atrage și nu mă extrage din contextul existenței mundane, parcă mi se par inutile…
Reeditarea (2019, Calderstone/ Apple Music), blu-ray în HiDefinition & Surround, mi l-a readus în memorie pe profesorul Kuki. Permiteți-mi să depun micul omagiu de față, ca o floare de prun pe mormântul său aproape uitat.