În octombrie, acum jumătate de secol, într-un an plin de evenimente care au marcat muzica și cultura populară, un grup britanic nou apărut reușea, de la primul album, să lanseze un nou gen de rock.
1969 a fost anul în care The Beatles a lansat White Album și Abbey Road, ultimii săi pași spre apropiata desființare a formației, The Who lansau opera rock Tommy, iar la festivalul de la Woodstock se celebra ultima mare „vară a dragostei“ înainte ca era hippie să se încheie, simbolic, în explozia de violență a membrilor clanului Manson.
În același timp, în Marea Britanie, cinci tineri (bateristul Michael Giles, multi-instrumentistul Ian McDonald, vocalistul și basistul Greg Lake, „strategul artistic“ și poetul Peter Sinfield, alături de chitaristul Robert Fripp) se detașau de genul de rock practicat în mod tradițional, amestecându-l cu jazz, muzică simfonică, cu doze de psihedelic și cu un alt fel de ambiție artistică, punând temelia unui nou gen muzical. În cinci piese, primul lor disc, In the Court of the Crimson King, lansat în octombrie 1969, purta ascultătorul printr-un șir foarte bogat de peisaje muzicale, adunate sub o copertă legendară, prezentând o față de coșmar. „Ce pot să zic, reflecta foarte bine muzica“, comenta mai târziu Robert Fripp, muzician legendar și lider al formației.
King Crimson s-a format în primăvara anului 1969 și a făcut să se vorbească despre trupă încă de la primele concerte, prin mici cluburi. S-a făcut însă remarcată cu adevărat pe 5 iulie în același an, când a cântat, în fața a 500.000 de oameni, în cadrul concertului gratuit oferit de The Rolling Stones în Hyde Park, prin care se comemora decesul lui Brian Jones. Concertul Crimson s-a bucurat de un imens succes, unii au descris ce s-a întâmplat drept „moartea poetică a lui Brian Jones și nașterea King Crimson“. Asta deși noutatea muzicii a făcut ca, deseori, trupeții pur și simplu să lase perplexă audiența.
Chitaristul Robert Fripp spune că formația putea fi cu adevărat apreciată live, nu în studio. „In the Court of the Crimson King a fost considerat cel mai bun album Crimson, dar chiar și el nu era decât o imagine vagă față de ce era formația în concert“, declara Fripp mai târziu, în 1985. „Este diferența dintre a scrie o scrisoare a unui prieten și a merge să-l vezi.“
Concertul din Hyde Park i-a făcut pe cei din Crimson vedete înainte chiar de a scoate primul disc. Jimi Hendrix, prezent în public, i-a declarat cea mai bună formație din lume. Revistele de muzică le dedicau pagini întregi, casele de discuri le ofereau contracte. Primul lor disc, In the Court of the Crimson King, avea să fie un album care a definit un gen întreg – avea să schimbe viziunea a zeci de colegi de generație și avea să se dovedească piatra de temelie a nou-născutului gen numit „rock progresiv“.
„A fost un punct de cotitură totală“, spunea acum câțiva ani Ian McDonald. „Când l-au ascultat, multe formații s-au reîntors la masa de lucru. Știu că cei de la Yes au făcut-o. Dar noi nu ne gândeam că facem prog-rock. Ideea mă face să râd. Termenul nici nu era folosit pe atunci, cântam ceea ce simțeam că trebuie să cântăm.“
Peter Sinfield, poetul, explica mai târziu logica după care acționa formația în epocă: „Dacă ceva suna prea popular, zbura! Trebuia ca totul să fie complicat, să fie progresii armonice ample, să aibă influențe stranii. Dacă suna prea simplu, noi îl făceam să sune complicat, numai ca să ne arătăm că putem!“.
De fapt, termenul de rock progresiv exista în epoca lansării primului album Crimson. Pe atunci era folosit pentru a face o distincție între rockul psihedelic, zis „experimental“, și cel mult mai pop, asociat mai ales cu muzica din San Francisco. Pe urmă, unele formații și-au asumat această „etichetă“. De exemplu Caravan, formație britanică, scria pe coperta primului disc, apărut cu un an mai devreme de debutul King Crimson: „Caravan aparține unei noi specii de rock progresiv, eliberându-se de convențiile restrictive ale muzicii populare, folosind ritmuri neregulate și armonii sofisticate“.
Dar In the Court of the Crimson King a rămas discul fondator al rockului progresiv, „cel mai influent album de gen“, cum îl descrie muzicologul Edward Macan în cartea Rocking the Classics (1997). În 1969, reacțiile criticilor au fost cumva împărțite. Robert Christgau, scriind pentru „Village Voice“, l-a declarat „ersatz shit“ („o prostie edulcorată“), în vreme ce John Morthland de la „Rolling Stone“ era de părere că „au combinat aspecte ale multor forme muzicale pentru a crea o operă suprarealistă cu forță și originalitate“. Dincolo de critici, celelalte formații au ascultat cu atenție și și-au luat notițe.
Primul album King Crimson a creat tiparul pentru ceea ce avea să urmeze și a deschis porțile pentru un număr uriaș de formații. În anii imediat următori, trupe precum Yes, Emerson, Lake & Palmer, Pink Floyd vindeau albume de rock progresiv în zeci de milioane de exemplare. Tubular Bells al lui Mike Oldifield a stat un an în fruntea topurilor din Marea Britanie, iar Dark Side of the Moon al celor de la Pink Floyd s-a vândut pe nerăsuflate în 50 de milioane de exemplare.
Momentul de glorie al rockului progresiv avea să se consume rapid, în doar câțiva ani, doborât foarte devreme sub povara propriilor excese (mulți dau de exemplu albumul Tales for Topographic Oceans al celor de la Yes drept model de exces) și a venirii minimalismului punk, care a anunțat o reîntoarcere la o formă mai simplă a rockului.
La rândul său, King Crimson s-a distanțat oarecum de ceea ce înțelegeau ceilalți prin rock progresiv. Ani mai târziu, Robert Fripp spunea că el nu a fost mirat că genul a reușit să devină destul de ridicol în doar câțiva ani. „Unele formații au deraiat în mod tragic“, spunea Fripp. „Dar King Crimson a avut înțelepciunea să înceteze să mai existe în 1974, ceea ce face ca cei care ne asociază cu «excesele bombastice» ale prog-rockului să bată câmpii.“
Dar, dincolo de excese, rockul progresiv a continuat să existe până în ziua de astăzi, ducând la apariția de noi forme și noi formații care au cunoscut un succes planetar. Influența King Crimson (care s-a reformat și evoluează și ea cu mare succes) este în continuare recunoscută atât printre rockerii „progresivi“, cât și printre membrii unor cunoscute formații de heavy metal sau a unor formații care, precum Radiohead, „detestă rockul progresiv“.