La un chioșc de ziare și reviste, era o mămică amărâtă rău:
— Chiar nu mai aveți?
— Nu mai avem, s-au dus ca pâinea caldă, îi spune vânzătoarea.
Mămica și-a izbit palma de frunte:
— Acu’ unde mai găsesc eu să-i duc copilului colecția întreagă? Mai lipsea o piesă.
— Îmi pare rău, nu cred că mai găsiți.
— Auziți, dar ce făcea, doamnă, jucăria asta?
— Nimic, era doar așa – cum să vă spun? – un cățeluș care nu făcea nimic.
***
Deci eu aveam un unchi care venea în vizită la Doroșcani cu Dacia 1300, abia așteptam să plece, la plecare el mă ducea în mașină vreo 4 km în afara satului, mă lăsa acolo, eu veneam singur pe jos, îmi lua peste două ceasuri, că mai căscam gura la un cal, la un vițel, la o baltă, poate iese vreun pește să respire, iar la intrarea în localitate mă aștepta un popor de copii ca pe Cezar întors din Egipt, toți admirând-mă, dar și rupți de invidie că m-am tras/ dat cu mașina, întrebându-mă cum a fost, cum a fost.
Asta apropo că am avut o discuție despre copiii care se plictisesc îngrozitor când merg cu mașina, nu știi ce să le mai faci, ce să le mai pui pe mobil sau tabletă.
***
Ies chior de somn să-mi beau cafeaua pe scările din fața casei. Și văd în depărtare, o stradă mai la vale, vreo trei copaci încărcați cu mere galbene. Aproape câte frunze, tot atâtea mere. Mă enervez, pentru că totdeauna mă enervează ăștia care nu-și strâng merele. Aveam și eu o profesoară în generală care nu-și culegea merele din curte, treceau copiii de la școală și se uitau cu limba scoasă la gard, la merele galbene din copacul de dincolo, chiar și la o lună după ce cădea prima zăpadă. Nu-ți plac merele, cheamă, nene, niște copii să le culeagă! Poftiți, intrați și le luați, mie nu-mi trebuie!
Apoi mai beau niște guri de cafea și mă calmez: observ că merele alea din copacii îndepărtați sunt, de fapt, golurile dintre frunze prin care se vede un gard galben.
***
Îmi schimb cauciucurile de vară cu alea de iarnă. Stau la coadă undeva la marginea orașului. Îmi vine rândul, mecanicul ridică o laterală a mașinii cu cricul, scoate două roți. După câteva minute, văd un cetățean care se plimbă cum părăsește trotuarul, merge și se uită cu atenție la osiile dezvelite ale mașinii. Mă apropii și eu curios să-mi dau seama ce naiba vede sau vrea. Pleacă, se întoarce și-mi spune:
— Mai țin plăcuțele de frână și iarna asta.
Apoi își continuă nestingherit plimbarea.
***
În general, nu prea am inspirație la scris autografe, mă simt un pic la înghesuială pentru că mulți vor să le scriu ceva special, deștept, funny, personalizat, că doar sunt scriitor și am imaginație. Iar eu sincer îs amărât în situația asta, că doar nu-s scriitor de autografe,
ce-am avut special de spus am scris în carte. În fine, aseară am visat că mi-a cerut cineva un autograf, iar eu i-am scris scurt: „La revedere din copilărie!“. Ceea ce mi se pare un text special, funny, pe care cred că-l voi folosi.