Mă gândesc de mai multă vreme să scriu un text despre femeile din politica românească, despre statutul lor marginal, auxiliar, la masa patriarhalistă a politicienilor care conduc țara asta patriarhalistă.
Mă pregătisem să pornesc de la o întrebare cu bătaie aproape la fel de lungă precum cea de odinioară, cu Havel – poate v-o mai amintiți: noi de ce n-am avut în anii comunismului un Václav Havel? Așadar, îmi ziceam eu, noi de ce nu avem în politica românească o Angela Merkel? Sau, hai, fie și o Hillary Clinton. Pentru că… și mai departe știm cu toții clișeul: societate falocentrică, femeia la cratiță, rămășițe medievale, mentalități premoderne etc.
Ei, asta e problema cu ideile de texte pe teme actuale: dacă nu le exploatezi la vremea lor, s-ar putea să se răsufle. Pentru că între timp, iată, avem și noi o Angela Merkel româncă, adică o premiereasă sau premieră sau prim-ministreasă, o doamnă cancelară ce conduce – sau conducea până de curând – guvernul României. Mai mult, dat fiind stilul nostru de recuperare rapidă, în salturi, a decalajelor, doamna cancelară (cancelăreasă?) va fi, probabil, și o Hillary Clinton româncă, adică va pierde alegerile pentru funcția de președinte al țării, exact ca omoloaga sa americană.
Dar mă tem că asemănările se opresc aici. Diferențele dintre Angela Merkel și doamna noastră prim-ministreasă sunt mari și profunde – cam ca diferențele dintre Germania și România. Sau, oricum, ilustrează nivelul politicii românești tocmai prin perspectiva acestei aparente egalități de gen. Gândiți-vă numai: în istoria ei recentă, republicană, adică după al Doilea Război Mondial, doamna premier(ă), chiar și proaspăt demisă, a fost una dintre puținele femei cu rang extrem de înalt în administrația țării. În afară de ea, nu îmi vin în mine acum decât două alte nume. Unul este cel al Anei Pauker, lider comunist crâncen din anii staliniști, care a ocupat funcțiile de vicepremier și ministru de Externe (pare-se, prima femeie cu această funcție din lume). Ana Pauker a fost numită la acea vreme de revista „Time“ drept „cea mai puternică femeie în viață“ și probabil că așa a și fost. Dar premier, șefă a guvernului, nu a fost niciodată. Al doilea este cel al Elenei Ceaușescu, soția lui Nicolae Ceaușescu, cu care doamna prim-ministreasă recentă are multe în comun, inclusiv educația aproximativă. Doar că funcția politică cea mai înaltă deținută oficial de „numărul 2“ în România socialistă a fost cea de prim-viceprim-ministru al Consiliului de Miniștri.
Pare-se că așa, pe neobservate, am înregistrat o premieră în acest domeniu sensibil și atât de actual al egalității de gen: am avut, vreme de mai bine de un an și jumătate, o doamnă prim-ministru, adică prima femeie care conduce guvernul României din întreaga istorie a acestei țări, fie că vorbim de România mică, de România Mare sau de actualul stat republican. Dar, fiind țara lui Caragiale mai mult decât a oricui altcuiva, am făcut-o cu o doamnă care vorbește despre „echipa care am venit“, enumeră – din neatenție, desigur, ca orice om politic – Pakistanul și Iranul printre statele membre ale Uniunii Europene și, în general, dă impresia că șefului îi e suficient să fie șef, altceva în afară de funcție nici nu-i mai trebuie. Există destui subordonați cărora să le delege sarcina de a fi deștepți. Numai că nu-i ceva nou: bărbații noștri politici, care mai baron, care mai șef, fac exact același lucru. Poate că asta e de fapt egalitatea românească de gen?
Se știe însă cum a reușit să devină doamna prim-ministru ceea ce este: grație dictatului unui bărbat de stat căruia îi plăcea să facă pe marionetistul. Prin alte părți se spune că în spatele unui bărbat de succes stă o femeie puternică. Nu cred că această zicere clișeistică e valabilă și în politica românească. Aș zice că mai degrabă în spatele fiecărei femei de succes stă un bărbat care o propulsează. Iar calitățile care i se cer acestei femei sunt mai degrabă lipsa ori precaritatea lor, plus un jurământ de obediență, ca în căsniciile noastre premoderne. Norocul doamnei Merkel că nu s-a născut în România.