Părinți e un roman apărut anul acesta la Polirom, care a fost nominalizat în repetate rânduri drept una dintre cele mai bune cărți ale anului 2019. Ultimul premiu l-a câștigat chiar săptămâna aceasta, pe 11 noiembrie, la ediția a II-a a Premiilor „Sofia Nădejde“ pentru Literatură Scrisă de Femei, când a fost desemnat volumul câștigător la categoria Proză. Diana Bădica, autoarea lui, a fost prezentă la Iași în octombrie, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, unde ne-a povestit despre cum a apărut Ioana, personajul principal al cărții, și despre standardele sale ca scriitor debutant în lumea literară românească.
„E ciudat cum ajung oamenii să ia răul drept un lucru obișnuit.“ De ce credeți că se întâmplă asta – nu realizează când răul își face loc sau pur și simplu sunt prea obosiți să schimbe direcția către care se îndreaptă lucrurile?
Cred că putem spune că obișnuința vine odată cu puțin din ambele, la care aș adăuga însă și că uneori acceptarea aceasta este de fapt singurul lucru care te poate face să mergi înainte. Ce poți să faci, dacă nu te obișnuiești cu răul? Poți să te victimizezi, poți să cazi în depresie sau poți să acționezi atunci când totuși nu ar trebui s-o faci și să-ți provoci, astfel, rău tot ție.
Mi se pare însă periculos că te poți obișnui cu răul din cauza faptului că știi deja finalul poveștii, știi unde poți ajunge, pentru că ai fost acolo înainte și pentru că tu poți anticipa ce va urma. Știi care sunt granițele celor ce vor veni și știi cum să reacționezi. Faptul că de partea cealaltă stă ceva nou, ceva care trebuie descoperit, s-ar putea ca pentru unii dintre noi să fie chiar mai greu decât o obișnuință – ceva care echivalează cu un risc pe care nu cred că toată lumea și-l asumă.
Spuneați și la unul dintre evenimentele la care ați participat la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, spuneți și în carte, că „sunteți un om care scrie, un om atent, care observă ce se întâmplă în jurul lui și vrea să spună ce vede“. Nu credeți că ceea ce faceți pare a fi mai curând un demers jurnalistic decât literar?
E amuzant, căci uneori eu mă gândesc că ceea ce fac seamănă mai curând un demers de cercetare psihosociologică. Acum câțiva ani mi-am dat seama că nu pot fi nici măcar un simplu turist. Nu pot merge într-un loc nou fără să mă gândesc la lucrurile pe care le știu despre acel loc; la infrastructură spre exemplu – am un șablon mental, din care nu pot ieși, un șablon care mă determină să fiu atentă la social. E, pentru mine, un demers de cercetare, iar eu cred că cercetarea e aceeași peste tot – și în antropologie, și în sociologie, și în jurnalism, și în film.
Cum ați ajuns la cursul de creative writing al lui Florin Iaru și Marius Chivu, în 2012, voiați încă de-atunci să publicați roman?
Aveam de toate înainte să ajung acolo, cred eu, dar mă oprisem. Scriu de când eram copil – în clasa a III-a am scris prima mea povestire, pe care i-am dat-o doamnei învățătoare. Ea era o persoană care nu prea își manifesta iubirea; era, mai curând, o persoană critică cu noi, copiii. I-am dus povestirea aceasta și atunci mi-a zis să mai scriu. Nu mi-a zis că e bine sau rău felul în care o fac. La doi ani distanță, când sora mea mai mică a început școala, mi-am dat seama că învățătoarea ei mă știa de la doamna mea învățătoare, care i-a citit povestirea mea în cancelarie. Ba mai mult, când am trecut în clasa a V-a, profesoara mea de română deja știa că eu scriu, tot de la ea. Doamna învățătoare îmi trasase un drum, se ocupase de tot ce-mi trebuia mie, doar că la mine acele informații n-au mai ajuns, pe atunci.
Am scris și în liceu și mai apoi am ajuns la facultate, unde am scris din nou, însă, pentru că nu m-am dus la Litere, am scris mult mai rar. După aceea am făcut un master și am început un doctorat în sociologie; m-am ancorat cu totul în cercetare. Cu un an înainte de a veni la curs, am câștigat un concurs organizat de „Observator cultural“ – aveau o pagină în care voiau să publice diferite povestiri despre Crăciun ale cititorilor. Eu le-am trimis o povestire care s-a numărat printre cele câștigătoare. După ce mi-au publicat-o, am cunoscut-o pe cea care a avut grijă de selecție, Doina Ioanid, iar ea mi-a spus niște cuvinte foarte frumoase și calde; a spus că, pentru cineva care nu vine din lumea literară și nu e scriitor, povestirea mea e un text foarte bun. Cred că asta m-a ajutat mult.
Apoi, în toamnă, m-am înscris la curs, gândindu-mă că sunt deja scriitor și știind că trebuie însă să mă apropii mai mult de lumea literară. Mergeam la evenimente, dar nu cunoșteam oameni din cercurile literare. La curs aveam teme, trebuia să scriu constant și am învățat să-mi curăț treptat stilul. Pentru mine cursul a funcționat și cred că pentru mulți alții; am fost mai mulți autori publicați de atunci.
Scriitura constantă, practica, a fost cea care v-a format stilul?
Nu cred că mi-a format stilul, dar cred că m-a adus mai aproape de unde sunt acum. La un moment dat știu că Florin Iaru a fost întrebat ceva despre ce fac ei cu elevii de la cursuri și despre mine a spus că eu venisem acolo deja talentată și că ce-au făcut ei a fost să mă ajute puțin. E fantastic felul în care primești validare.
Are nevoie un scriitor de validări constante?
La început ai clar nevoie de mai multe validări. Dar asta vine direct proporțional cu ce vrei tu de la literatură și raportat la nivelul tău de încredere în tine. Eu am încredere în mine, știu că scriu bine, nu am nevoie de validare pe scris. Dar asta nu înseamnă că nu am nevoie de validare pe idei sau pe drumul pe care am pornit cu un anumit text. Eu de fapt sunt înfiorătoare cu textele mele și atunci când lucrezi cu mine cred că e puțin cam greu, deși echipa Polirom nu spune asta. Sunt perfecționistă și nu vreau să dau un text doar pentru că trebuie să-l dau.
De exemplu, acum lucrez la un articol pentru „Decât o Revistă“ – mi-am făcut interviurile, știu efectiv tot ce am de scris, dar am nevoie de un timp al meu în care să gândesc totul. Am nevoie să fiu lăsată cu timpul meu. Asta nu prea se întâmplă însă dacă tu nu impui bariera aceasta – eu spun de la bun început: „scriu ușor, dar scriu într-un timp mai îndelungat decât alții“. Nu vreau să mă grăbesc; corectez și editez enorm și cred că asta e bine. Dacă Părinți a ieșit și a ieșit așa, iar eu primesc pentru el feedback pozitiv din multe zone, nu văd de ce aș face altfel. Și, apropo de validări, eu nu am nevoie de validare pe scris, dar atunci, la creative writing, aveam nevoie. Prima temă a mea de acolo a fost, a spus Florin Iaru, cea mai bună temă a mea – deci eu mi-am primit validarea instant.
Acum însă faptul că eu am încredere în scrisul meu nu e destul, pentru că standardele mele sunt unele foarte înalte. Standardele mele sunt unele pe care le am față de mesaj, nu de scris.
Tot în legătură cu mesajul – v-ați gândit că poate Părinți este ușor asemănătoare pe alocuri și cu alte opere din literatura română? Și aici fac referire la Fetița care se juca de-a Dumnezeu a lui Dan Lungu sau la Kinderland a Lilianei Corobca.
Cred că există loc în lumea aceasta literară pentru toată lumea și pentru toate temele. Mi se pare extraordinar faptul că oamenii scriu despre aceleași lucruri – să ai zece autori care scriu toți despre același subiect mi se pare fantastic! Pentru că fiecare autor, fiecare om, își filtrează realitatea lui – eu povestesc despre un aspect, alt autor despre alt aspect –, iar asta ajută la îmbogățirea vieții, a cunoașterii. Cititorul va citi puțin de la mine, puțin de la altcineva și așa se va îmbogăți.
Referitor la discuția despre traumă și despre cât de mult poate hrăni ea subiectul unui manuscris, ați spus că în momentul în care ți se întâmplă lucrurile, mintea e prea ocupată să supraviețuiască, așa că nu te gândești prea mult la ce va urma. De cât de mult timp ați avut nevoie, după întreaga poveste, ca totul să se decanteze?
De 20 de ani. Moartea fratelui meu s-a întâmplat atunci când eu aveam cinci ani. Textul acesta despre moartea lui eu l-am scris în anul 2012, la 27 de ani.
A fost scris în 2012 și până anul acesta a tot fost rescris și corectat sau a așteptat publicarea?
A fost inclus în ceea ce am crezut eu că urma să fie un volum de povestiri. Dar este unul dintre textele mele foarte puțin editate și a fost scris într-un mod în care eu chiar nu am crezut că pot scrie.
L-am scris cu dopuri în urechi, pentru că atunci stăteam într-o garsonieră și aveam pe cineva în vizită – o persoană care se uita constant la televizor. Și am simțit nevoia să scriu și am scris; mă opream doar din loc în loc, plângeam și eram eu însămi șocată de faptul că nu-mi uit ideea. Pur și simplu am simțit ceea ce citeam eu în adolescență. E ceea ce spunea Mircea Cărtărescu – faptul că povestea începe să te scrie pe tine.
Cât la sută din roman este autobiografie? Este Ioana un personaj complet asumat (căci vorbiți despre ea la persoana a treia mai mereu)?
Da, este. Cartea nu e biografie și știu că Mihai Iovănel în cronica sa fix despre asta vorbea – despre granița aceasta dintre realitate și ficțiune și despre faptul că ar trebui trecută într-o anumită categorie. Nu, ea nu e biografie, e literatură. Ioana este amestecul dintre mine și sora mea; sora mea nu apare în carte. Ea mulți ani a fost absentă, a stat cu bunicii, iar din cauza asta multe lucruri le-a aflat despre familia noastră pe parcurs. Dar mult din atitudinea Ioanei a fost atitudinea surorii mele.
Deci tot a unui observator.
Da, ea a terminat Facultatea de Istorie, iar astăzi lucrează cu copii cu diferite probleme de dezvoltare. Ea a fondat asociația căreia i-am donat drepturile de autor – Lumea lui Arthur –, sora mea e un model, dar am preferat să nu-i expun viața.
Relația Ioanei cu bunicii e descrisă ca fiind pe alocuri înduioșătoare. Fetița e învățată că „fiecare duce cu el un cer“ sau că „cerul e pătura lui Dumnezeu“. Ce amintiri mai păstrați despre bunicii dumneavoastră?
Pot să spun doar că nu pot vorbi mult despre bunicii mei – dar pot spune de ce n-o pot face, printr-un exemplu. Sora mea, citind cartea înainte să apară, a reușit cu mare greutate să treacă de primele pagini. Mi-a scris și mi-a spus că nu se poate abține din plâns. Pentru noi, ca pentru mulți copii, trebuie știut că bunicii au însemnat enorm.
Ce relație aveți astăzi cu divinitatea – sunteți o persoană credincioasă?
Cred în bine și cea mai frumoasă lecție pe care am primit-o a fost acum patru ani, când am mers într-o excursie în India. Am vizitat atunci un templu care avea sculptat afară, pe fiecare latură, reprezentantul fiecărei Biserici importante din lumea aceasta. Când eu am ajuns în India, atât de departe, și l-am văzut pe Iisus Hristos pe un stâlp, m-am gândit că asta înseamnă de fapt toleranța, bucuria vieții – să putem să trăim toți în liniște, fiecare cu Dumnezeul lui. Dacă binele înseamnă Dumnezeu, atunci cred în El. Dar nu mai merg la biserică.
Credeți că s-ar fi schimbat altfel povestea Ioanei, dacă aceeași acțiune s-ar fi petrecut însă într-un alt oraș decât Slatina?
Cu siguranță, pentru că suntem cu toții diferiți și trăim în spații diferite. Îmi dau seama că într-adevăr, orașul seamănă cu alte orașe comuniste mai mici și unele șabloane chiar se întâlnesc și în alte locuri – până într-un anumit punct eu am continuat să scriu, dar fără să numesc orașul. Acest lucru are rădăcini în perioada comunistă – orașele mici semănau, erau aceleași și tocmai de aceea eu cred că mulți se identifică pe ei și identifică anumite asemănări între viața Ioanei și viața lor, pentru că orașele erau la fel.
Dar geografia locului face oamenii să se comporte diferit – eu cred că sunt diferențe enorme între un oraș de la câmpie și un oraș de la munte. De asta cred că dacă aș fi trăit lângă Iași, aș fi văzut altceva. Totodată, importantă este și moștenirea pe care o avem – oltenii sunt într-un fel, moldovenii într-un altul. Eu am învățat în Slatina un tip de descurcăreală și de independență. Femeile din Oltenia, cred eu, sunt puțin mai bătăioase decât în alte locuri ale țării – mama mea, de exemplu, se bătea parte în parte cu tatăl meu. Bineînțeles, din cauza diferențelor fizice mama ieșea cea vânătă și plină de semne. Crescând, eu am văzut altceva – am înțeles ce înseamnă, în fond, să te lupți, chiar dacă știi din start că nu o să câștigi tu.
Privind înapoi, a avut viața aceasta structurată pe atunci astfel – la bloc, fără intimitate, trăind aproape la comun cu vecinii și împărtășind cu ei vrând-nevrând orice – și avantajele ei? Și-au lăsat ei amprenta asupra dezvoltării dumneavoastră?
Da, ca orice alt om cu care am interacționat. Cu unii interacționezi mai mult și cu siguranță te influențează, iar alții, deși cu ei interacționezi mai puțin, își lasă amprenta asupra ta mult mai puternic. Până la urmă, tu rezonezi cu ceva și asta păstrezi. În afară de faptul că ei au lăsat o amprentă asupra a ceea ce a devenit roman, am învățat de la ei foarte mult; am văzut atâtea moduri de comportament, iar comunitatea aceasta a fost atât de importantă și pentru că am trăit în ea copil fiind. În roman lucrurile sunt explicate obiectiv, dar asupra mea ele s-au manifestat puțin diferit – în perioada aceea te cunoșteai cu fiecare, știai ce probleme are, știai ce are în casă, ce nu are.
Copilul avea puterea să decanteze lucrurile în funcție de importanța lor?
Nu, nu o avea, copilul vedea și fie filtra mecanic, fie asimila totul. Exista însă un discernământ, pentru că tu, copil fiind, băgai informațiile în niște cutiuțe. Ce știai tu era însă influențat de familie și de raportarea comunității la acel individ. Multe lucruri au fost diferite – personajul administratorului de bloc n-a fost niciodată administrator de bloc, dar se comporta ca și cum ar fi fost. Asta e limita, apropo de granița realitate-ficțiune. Conștientă fiind că ele nu existau în viața reală, lucrurile pentru mine așa păreau.
Mama mea a primit însă după publicarea cărții un feedback de la o vecină care a citit romanul, o vecină care nu apare în carte, nu e menționată. I-a spus că citind cartea, ne-a revăzut întreaga copilărie. Mi-a plăcut enorm acest lucru, pentru că eu, scriind, nu m-am gândit că scriu cartea pentru părinți, chiar dacă așa se numește, ci m-am gândit că scriu pentru cei de vârsta mea, pentru copii – ca ei să-și înțeleagă părinții, să-i accepte și să-i iubească fix așa cum sunt ei.