Suntem cel mai mare exportator de viori al UE, așa a anunțat Eurostat cu ocazia Zilei Internaționale a Viorii (13 decembrie). Referința datelor statistice era anul 2018, iar conform cifrelor producătorii autohtoni au trimis către artiști din întreaga lume nu mai puțin de 14.000 de bucăți. Adică aproximativ 28 la sută din totalul exportat de țările membre ale uniunii. Patria noastră e urmată în top de Danemarca, Germania, Marea Britanie, Cehia, Franța, Italia și Belgia.
În România avem doi producători, ambii la Reghin: Hora S.A. și Gliga Instrumente Muzicale. Lemnul din Munții Gurghiului, cu mult molid de rezonanță, și tehnicile speciale de tratare a materiei prime sunt atuurile viorilor fabricate aici.
Hora S.A. e cam ceea ce a rezistat tranziției din fosta întreprindere comunistă. Aici se produc acum în serie industrială instrumente de coarde, naiuri, xilofoane, clavecine, țambale, melody harp, flaute, fluiere, tamburine, muzicuțe, ukulele etc., dar și accesorii.
Gliga Instrumente Muzicale e o afacere dezvoltată de unul dintre foștii angajați ai fabricii din micul oraș mureșean înainte de 1989. Fabrica s-a topit ca mai toate în procesul de privatizare, dar Vasile Gliga, unul dintre lutieri, care s-a calificat pe vremuri la locul de muncă, s-a ambiționat să continue meșteșugul rar pe care-l stăpânea atât de bine și și-a dezvoltat propria afacere. La începutul anilor ’90 făcea, împreună cu soția, acasă, cam două viori pe lună; acum se produc aproximativ 30.000 pe an. Marca Gliga e înregistrată la Geneva și e recunoscută mondial. În catalogul cu oferte poți găsi o varietate impresionantă, de la instrumente de coarde pentru începători, la piese speciale, ediții limitate, model Guarnieri, model pentru stângaci, viori cu cinci corzi, viori cu hartă sau electrice etc. O filială a firmei din Reghin s-a dezvoltat în SUA, condusă de fiul lui Vasile, iar viorile Gliga au ajuns până în îndepărtatele China, Australia, Japonia.
Ineditul „azil pentru cărți“
Decembrie e una din lunile când, în preajma și febra sărbătorilor de iarnă, toată lumea face curățenie generală, iar una dintre operațiuni e trierea lucrurilor de care nu mai ai nevoie. Din păcate, pe unii îi încurcă cărțile, acelea studiate în școală, cele ce le-au aparținut copiilor care-au crescut ori cu care nu mai rezonează. În consecință, decid să le arunce la tomberoanele pentru gunoi, deși anticariatele, așa cum sunt ele, ori centrele de valorificare a hârtiei ar putea constitui alternative viabile. A fost pur și simplu o coincidență ca, la numai câteva zile după ce am zărit un teanc de volume din clasicii noștri la gunoi, să-mi cadă ochii pe o știre extrem de interesantă.
Un reportaj CNN relata despre o bibliotecă deschisă în Turcia pe rafturile căreia se aflau exclusiv volume recuperate de lucrătorii de la Salubritate. Ineditul „azil pentru cărți“ există în Ankara, în cartierul Cankaya, într-o clădire a firmei de salubritate, iar când s-a aflat despre inițiativă, oamenii au început să facă și donații. Între timp, numărul volumelor reunite acolo a atins o cifră impresionantă, în jur de 6.000, iar municipalitatea s-a implicat și ea în efortul colectiv. Un sprijin de specialitate biblioteconomică a avut drept rezultat organizarea colecțiilor (carte pentru copii, carte tehnică, beletristică, benzi desenate etc.), inventar și fișe de cititori. Populația din cartier s-a atașat de proiect și a început să împrumute cărțile în semn de solidaritate, iar în scurt timp și elevii din școlile limitrofe li s-au alăturat, frecventând-o.
Respectul muncitorilor de la curățenia orașului pentru cultură și pentru varianta ei de arhivare scrisă arată de fapt că realități mai puțin plăcute pot fi îmblânzite prin gesturi recuperatoare, prin regândirea utilității unor bunuri în realizarea cărora s-a investit creativitate. Și tot despre creativitate e vorba și când se nasc inițiative de genul celei turcești. Și despre sensibilizarea populației.
Trei scurtmetraje animate
Am citit zilele acestea un studiu revelator și comic în același timp, referitor la evidența că milioane de britanici nu au fost niciodată în viața lor la operă. Adevărul e valabil pentru multe alte naționalități ale planetei, dar știți că britanicii sunt renumiți în studii de tot soiul cu valoare științifică.
De ce mulți britanici nu s-au dus niciodată la operă, deci? Pentru că, susțin respondenții, spectacolele acestea sunt prea lungi, temele prea vechi, tratarea e desuetă, se cântă în limba maternă a compozitorului și textul e greu de înțeles, atmosfera e prea scrobită, iar privitorii nu prea știu când să aplaude. În plus, reținerea vine și din neștiința cu ce să te îmbraci ca să nu pari inadecvat și din nedumerirea când ai voie să te duci la toaletă. 30 la sută au adăugat un alt motiv, foarte întemeiat: prețul biletelor e prea mare.
Preocupați de rezultate, ca să mai ajusteze statutul de gen elitist al operei, redactorii postului de radio Classic FM, care emite de aproape un sfert de secol, s-au întrebat cum ar putea contribui la modificarea acestor tipuri de raportare la spectacolul de operă? Și s-au pus pe treabă, realizând trei opera-shorts, pornind de la trei cele mai populare creații de gen – Carmen, Boema și Bărbierul din Sevilla.
Au produs trei scurt-metraje animate, cu firul narativ povestit de Johnny Vaughan, cunoscut om de radio și de televiziune, critic de film. 40 de secunde durează fiecare și fac mai accesibile poveștile din libretele pomenite, repovestindu-le sintetic în cuvintele zilei. Voice-over-ul Johnny Vaughan spune că în narațiunile lor „aceste opere oferă mai multă dramă, romantism și intrigă decât o oră de dezbateri pe tema Brexit“. Filmulețele au fost încărcate pe YouTube și sunt tare nostime.