Mica vacanță dintre ani mi-a îngăduit ceva mai mult timp liber, pe care l-am consumat cu folos urmărind câteva dintre filmele de pe lista Globurilor de Aur și, acum, de pe cea a Oscarurilor.
Nu despre producțiile în sine îmi propun să scriu, ci despre o situație care ține de interpretare, întrucât în două dintre ele am urmărit actori ce întruchipează o tipologie specială: celebrități din prezent. Contextul creativ în care s-au aflat protagoniștii și mecanismele activate pentru a ajunge la performanțe salutate de public și de critici merită un ochi analitic orientat spre proces și dificultăților pe care le ridică.
Principala provocare e cum să intri în pielea cuiva cunoscut de întreaga lume și, mai ales, să îi pari plauzibil celui pe care-l joci.
Taron Egerton a fost ales dintr-o lungă listă să fie Elton John în filmul autobiografic lansat pe piață în 2019, Rocketman. Proiectul are ceva vechime, realizatorii afirmând că a durat aproape 12 ani până când scenariul să se așeze pe liniile de veridicitate așteptate și să capete nota definitorie pentru o biografie deloc roz în multe dintre nodurile ei. Starul britanic nu a dorit să edulcoreze nimic, nici să așeze surdine pe momente complicate din povestea propriei vieți, asumându-și adevăruri care l-au marcat, precum absența iubirii din familia în care a crescut, alcoolul, drogurile etc.
Fundamentale sunt asemănarea fizică și cameleonismul
Elton John spune că ideea era ca tonul general să fie „în stilul în care a fost viața mea: haotic, amuzant, nebunesc, oribil, strălucitor, tenebros“ și a cerut ca filmul să aibă „și un pic de stranietate“. Nu a stat pe platouri, dar a avut un cuvânt important de spus în distribuirea lui Taron Egerton. Fundamentale sunt asemănarea fizică și cameleonismul, iar găsirea celui mai indicat interpret e misiunea directorului de casting.
Taron Egerton avea datele exterioare, iar anumite detalii au fost puse în valoare prin strădania celor de la machiaj și coafură. Când l-a auzit cântând (în coloana sonoră a filmului, hiturile sunt susținute de Egerton), Elton John a știut că opțiunea e perfectă. Restul construcției de personaj i-a revenit interpretului. Care și-a făcut temele: i-a studiat subiectului real mersul, mimica, detalii ce țin de expresivitatea corporală, felul de-a reacționa, contradicțiile, set de însușiri obligatorii pentru a-l face credibil. Cei doi s-au întâlnit de mai multe ori, au stat de vorbă, Elton John i-a oferit sugestii și informații, a avut și câteva obiecții în privința liniilor de dezvoltare interpretativă, dar le-a lăsat lui Egerton și regizorului Dexter Fletcher libertatea de-a decide.
Un izvor direct de documentare au fost jurnalele lui Elton John, la care Taron a avut acces pentru a-și aprofunda observarea. Rezultatul final a mulțumit pe toată lumea. „Egerton a capturat ceva din mine“, zice excentrica vedetă rock, deși recunoaște că nu e confortabil să se uite la sine pe marele ecran.
O interpretare care atinge profunzimile interiorității
Dificultatea de-a întruchipa o celebritate a fost și mai mare în cazul lui Antonio Banderas, în Dolor y gloria. Partitura atribuită se plasează la granița biograficului cu ficțiunea, regizorul căruia îi dă viață fiind, în fapt, un alter-ego al lui Pedro Almodóvar. Care a regizat filmul. Filmul din film este proiecția unei priviri retrospective a lui Almodóvar asupra unor momente din trecutul personal. Alegerea lui Banderas nu a fost întâmplătoare, cei doi artiști fiind vechi colaboratori și prieteni. Banderas a lucrat cu Almodóvar încă de la primul său film, în anii ’80, iar imaginea de latin lover cu care cinematografia americană l-a asociat a fost abandonată într-o interpretare care atinge profunzimile interiorității. Confruntarea creativă a lui Banderas cu imaginea regizorului care-l coordonează din spatele camerei de luat vederi a fost pariul acestei producții ce se află pe lista celui mai bun film străin al lui 2019 și pe cea a rolului principal masculin, la Oscaruri.
„La început am fost puțin temător, pentru că însemna să joc o persoană pe care o cunosc de mai bine de 30 ani, cu care am împărțit o îndelungată relație profesională și o îndelungată prietenie“, declara Banderas unei publicații de specialitate. „Dar mi-am dat repede seama cum să ies din încurcătură: să mă țin de scenariu, de dragul vieții. O imitație m-ar fi distanțat de nucleul producției, de scopul ei artistic.“ Imitarea lui Almodóvar (care se afla la doi pași!) nu era o rezolvare. Scopul fundamental era de a contura, în limitele misterului impus de scenariu, un personaj care să redea mintea și sufletul personajului sursă.
Reacția modelului
Principala probă a reușitei într-un proiect ca cele de mai sus nu este numai reacția criticilor și a fanilor, ci, mai ales, a modelului de portretizat. La vizionarea lui Rocketman, Elton John a fost impresionat până la lacrimi. Printre altele, la scena în care mama, tatăl vitreg și bunica lui cântă I want love în interiorul casei de la periferia Londrei de la finalul anilor ’50. Cel puțin așa a declarat pentru reporterii de la „The Guardian“.
La Dolor y gloria, Almodovar a fost încântat de drumul imaginativ găsit de Antonio Banderas și l-a ghidat cu tact pe acest traseu autoimpus. Traseu care i-a adus actorului un important premiu la Cannes și care-i va adăuga, poate, o statuetă în seara acordării distincțiilor Academiei Americane de Film. O merită.