Pre(a)ocupat cu alte muzici și amenințat de pandemie, aproape că uitasem de trupa Crematory, când mi-a parvenit vestea despre iminența noului album, intitulat Unbroken (2020, Napalm Records).
Și cum se întâmplă des în ultimii ani, au sosit și cele 15 piese, format MP3, pentru luare de contact. Iar contactul era cât pe ce să fie contrariul a ce vrea să spună, în traducere, titlul: întreg, nespart, neatins, intact. Întâia oară în circa trei cincinale de folosire, Linuxul meu gratuit s-a blocat, arătându-mi un frumos ecran negru, de-am crezut că PC-ul s-a infectat cu virusul răstignit pe prima pagină a tuturor publicațiilor de pe Terra. Nu știu ce s-a petrecut; bănuiesc că e vorba de-un abuz impardonabil de sarcini, pe care nici computerul, oricât ar fi el de puternic, nu le poate rezolva. În fine, după un restart, am recuperat documentul de față și pot scrie fără grija că alte întreruperi mă vor împiedica să comit o capodoperă publicistică!
Revenind la titlul discului, mă bântuie de la început sensul lui primar. Pentru că unbroken vrea să fie, conform dicționarului Levițchi-Bantaș, și: nesupus, nedomesticit, refractar, sălbatic, nărăvaș. Coperta trimite, deloc subtil, tocmai la aceste de pe urmă adjective.
Altfel, întreg albumul mi se pare mai mult cuminte decât recalcitrant, aproape unul pop-rock. Totuși, nu face de râs faima dobândită pe drept de cei cinci germani în circa trei decenii de carieră – cum că ei ar fi niscai tătici (și o „mămicuță“: claviaturista Katrin, căsătorită cu toboșarul Markus Jüllich, pilonul trupei) ai genului gothic metal rock. Îmi amintesc anii de glorie 1990 și casetele îngrijit editate pentru piața noastră emergentă de o firmă timișoreană, pare-mi-se Powerplay. Priveam atent, cu lupa, coperta albumului din 1997, Awake, și nu știam dacă să-mi fie frică sau silă de imaginea fabulos fantastică, destinată parcă unui film de groază ori smulsă cu forcepsul dintr-o poveste medievală întunecată. Și-apoi versurile, mai degrabă răstite, recitate în registrul de jos – evident, dar nu strident îngroșat, ca să zguduie firile adormite: „Voices out of the darkness/ Shadowy bodies from eternity/ A soft breeze betrayes the presence/ Millenium imprisoned/ A life of suffering/ United in dead soul/ Away/ The Darkness breaks the silence/ Away/ The Silence breaks the light/ The Tyranny of new age has begun/ The time of the Earth“. Am încă sub retină imaginea discului Illusions, din 1994, desenată de Hermann Hoormann în diferite nuanțe de galben. O comparam cu a mult mai bine cotatului album Wildhoney al suedezilor de la Tiamat. Alături de aceștia, Crematory împărțea scena și gloria diferitelor turnee underground, uneori prelungite și pe răvășitele noastre plaiuri. Activau prin zonă Anathema, Paradise Lost, My Dying Bride și alte trupe cu sânge proaspăt. Toate presimțeau acut schimbarea paradigmei omenirii, lansând albume de-o întunecată strălucire ce ridică și azi tensiunea creierului la cote greu de suportat. Au rezistat greu în primul deceniu al noului mileniu, dar și-au revenit ca din pumni. Clamează durerea existențială într-un mediu sociopolitic din zi în zi mai corupt și mai inconștient. „My Dreams Have Died“ se intitulează una dintre piesele recentului album Crematory. Și care om lucid de pe planeta asta degradată ar putea să contrazică viziunea deprimantă?
Cariera germanilor n-a fost și nu este una la nivelul de sus al topurilor de vânzări (abia intrau în primele 50 de locuri). Prestația lor de pe orice album are o densitate care, dincolo de „găselnițele“ inerente mediului concurențial, răzbate și îl atinge discret la coarda sensibilă pe obișnuitul ascultător de rock. Așa se întâmplă și cu majoritatea pieselor curente. Unbroken aduce gothic-rockul mai aproape de inimă, fără să înceteze a o răni.