În lumea în care trăim vorbim de zor despre pandemia care ne-a încercat și care este încă alături de noi, la bine, dar mai ales la rău. Este și normal să o facem, suntem cu toții afectați, iar principalele sale efecte ne încearcă laolaltă. Cele sanitare și sociale țin prima pagină, în chip firesc. Nu ai cum să nu te îngrozești de ce se întâmplă și putem doar să ne bucurăm că situația din România nu a ajuns atât de tragică precum în Italia, Spania, Marea Britanie etc.
Evident, un al doilea subiect ce ține prima pagină tot mai mult în ultimul timp este cel al crizei economice, pandant al pandemiei. O societate închisă, care nu mai produce foarte mult, trebuie de acum să își reînceapă activitățile economice, o știm cu toții. Un corolar este criza care a lovit brusc și subit cultura română, cea vie și cea mai puțin vie, de la spectacole de teatru la marile și micile festivaluri, de la muzee la consumul de carte.
O schimbare interesantă s-a petrecut în foarte mulți oameni din cultură în ceea ce privește atitudinea legată de stat, traversarea acestei crize a făcut evidentă slăbiciunea structurilor culturale, formale sau informale, din România și a pus în relief nevoia de sprijin din partea statului. Iar aici vorbim, din nou, de întregul sector cultural, de la artele spectacolului la edituri, de la festivaluri care au dovedit că, în vremuri normale, pot funcționa autonom până la artiștii independenți.
Pe vremuri de criză, a conchis întreaga lume angrenată în acest segment, statul trebuie să asigure supraviețuirea culturii contemporane. Iar aceasta pentru că, din păcate, în 30 de ani de democrație, așa cum au fost și așa cum a fost ea, cultura a reprezentat prea puțin o prioritate în lumea românească.
Aici nu vorbim de sinecuri șui sau de culturnici de serviciu, de osanale și de basoreliefuri apologetice. Ci vorbim de lipsa unor mecenați, a unor evgheniți, de lipsa de implicare la nivel public, de lipsa unei culturi a culturii. Blazarea ucide, o știm, și ucide groaznic, într-o amorțeală agonizantă, fără compasiune – și din păcate aici pare să se afle o parte din cultura română.
Într-o asemenea situație, statul ar fi cel ce are menirea de a prelua această sarcină – sarcină pe care însă, e foarte clar de mult timp, o vede ca pe o povară. Adevărul este că de mulți ani, prea mulți, statul român a tratat cultura vie, contemporană, ca și cum ar exista intrinsec, ca pe un dat, care nu necesită prea multă bătaie de cap și care va exista peren, fără ajutor, fără a pieri. Și de acum (sper că) până și cei care conduc această țară s-au convins că lucrurile nu stau deloc așa.
O parte mică, dar foarte vie
Vedem cum anul acesta marile manifestări culturale s-au amânat sau sunt în așteptare, neexistând nici o siguranță privind viitorul lor. Dacă TIFF a reușit să se reprogrameze, festivalurile muzicale (ARTMANIA spre exemplu, ca să nu mai amintesc de Electric Castle sau altele de gen) s-au trezit în situația de a se amâna pentru anul viitor, în timp ce altele, precum Festivalul de Jazz de la Smida, se află în stare de expectativă – adică o altă formă de alertă.
O parte a domeniului cultural este cea a revistelor de cultură. O parte mică, dar foarte vie, în care vedem cum se încrucișează idei, se fac și se desfac prietenii, în care vedem în ce direcție înclină unul sau altul și care, per total, poate și trebuie a fi un turnesol ce surprinde starea unei culturi și evoluția acesteia.
Evident, și aici avem diverse categorii, de la reviste minore, care nu fac altceva decât să căpușeze o piață mică, la reviste de stat (iar aici mă gândesc în primul rând la cele editate de USR – nu, nu partidul) care adesea ajung vehicule ale ranchiunei unuia sau altuia, potentat al domeniului – la fel cum există numeroase reviste culturale publice ce se află la un nivel înalt („Steaua“, „Familia“, „Convorbiri literare“ și câte altele).
Către ce se duc banii statului
Dar din punctul de vedere al statului român, revistele de cultură intră la o categorie microscopică – pentru că în sine cultura nu reprezintă o miză, ci cel mult un micro-scop, bun pentru alișverișuri și declamări demagogice.
Practic, adevărul este că, fără susținere financiară, revistele de cultură din România au șanse infime de a reuși mărețul act al supraviețuirii. Un segment prea mic din populație este interesată de această parte a presei, ceea ce a făcut ca, de-a lungul timpului, să dispară de pe piață reviste dinamice, pe care le regret și acum. Un exemplu este „Idei în dialog“.
Aici trebuie să precizez un lucru simplu și evident pentru orice cititor al acestei reviste: fără sprijinul Editurii Polirom și al parteneriatului cu „Ziarul de Iași“, „Suplimentul de cultură“ nu ar fi existat. Mai mult, din acest punct de vedere se află într-o situație privilegiată pe acest segment de piață, al revistelor culturale, fiind una dintre puținele publicații de gen care a apărut neîntrerupt în vremurile tulburi pe care încă le traversăm.
În schimb, dacă ne uităm către ce se duc banii statului, ne aducem aminte de felul în care gestionează bugetul public și cum un milion de lei s-au dus către editarea a trei broșuri puse în circulație de o asociație condusă de acel personaj nociv al cărui nume nici nu ar fi trebuit să ajungă la noi vreodată, Alexandru Cumpănașu. Ține până la urmă de aceeași atitudine a statului, care consideră că, în fapt, cultura poate fi numai la trecut, că poate fi numai tradițional(ist)ă, cotropită de un sentiment al românismului, că autentic înseamnă naționalist. Că nu se poate cultură fără proze optzeciste și fără călușari.
Presa generalistă și presa de cultură
Evident că lucrurile nu stau așa, la fel cum este evident că nu poate fi vorba nici despre cealaltă extremă, a unor reviste plasate într-un registru elitist, în care să se piardă fondul în spatele termenilor aleși cu grijă din vreun dicționar de neologisme. Iar poate cea mai tristă parte este când apare câte un personaj (și avem destule în peisaj) care reușește să îmbine cele două extreme, un discurs naționalist îmbrăcat în noile limbi de lemn (mai nou și mai modern, de silicon) ale neologismelor.
Dar să trecem peste aceste derapaje (normale, până la urmă, într-o lume a diversităților) și să revenim asupra revistelor culturale pe timp de pandemie. Trebuie să facem diferențierea din start între presa generalistă și presa de cultură. E clar că presa, în ansamblul său, trece printr-o criză de mult timp, iar declinul său este mai accentuat în România față de alte țări. La nivel global, Reporteri fără frontiere a lansat de altfel un apel de a nu permite crizei pricinuite de coronavirus să ucidă libertatea presei. Pentru că foarte multe state (nedemocratice, autoritare, dictatoriale sau înscrise pe aceste direcții) au tendința de a controla vocea presei, de la China comunistă la Coreea de Nord sau la Ungaria lui Viktor Orbán.
Iar acest lucru se răsfrânge și asupra presei culturale, din simplul motiv că cei ce dețin puterea în aceste țări sunt conștienți (mai mult decât conducătorii României) de puterea pe care o are acest segment. Ideile apărute, dezbaterile iscate, certurile declanșate duc la modelarea viziunii asupra a cine suntem și cine și cum am putea și ne-am dori să fim. Este negocierea spațiului dintre realitate și ideal.
Reacția societății într-un moment dificil
Aceasta este puterea culturii scrise, iar revistele de gen sunt cele care dau adesea tonul, sunt printre părțile cele mai vii, cele care iscă dezbateri, ceea ce duce la argumente, ceea ce duce la direcții pentru viitor. Iar lucrul ne este relevat foarte clar de trecut: acest segment, al presei culturale, este cel care, de-a lungul timpului, la noi ca și aiurea, a dus la cristalizarea conștiințelor. Modernitatea românească nu poate fi concepută fără edificarea spiritului realizată de reviste precum „Convorbiri literare“ sau „Sburătorul“ lui Lovinescu. Această misiune este cu atât mai importantă astăzi, când restul presei a abandonat în mare măsură direcția culturii, o simplă răsfoire a ziarelor arătându-ne cum poate fi asociată cultura cu cancanul.
Cum aminteam, statul sprijină o parte a revistelor culturale, dar în lunile trecute am văzut ineficiența acestor mecanisme, în momentul în care revistele independente (dintre care o parte se bucură de ajutor financiar de la buget, prin mecanisme de sprijinire a culturii) nu au mai făcut față și și-au sistat activitatea pe partea tipărită, rămânând numai pe internet.
Cele mai cunoscute exemple în acest sens sunt „Dilema veche“, „Observator cultural“ și „22“, publicații diferite între ele, cu abordări diferite și cu orientări culturale diferite. Abia acum, după încheierea stării de urgență, au început să reapară în format fizic, dar lovindu-se mai departe de problema distribuției și de apetența redusă a cititorilor de a le cumpăra. Pe de altă parte, a fost mai mult decât îmbucurătoare reacția societății într-un moment dificil, cel în care deținătorii revistei „Dilema veche“ au luat decizia de a renunța la ea. „Dilema“ se retrăsese deja de pe partea tipărită și apărea numai online; mai mult, pentru a îi veni în ajutor, colaboratorii săi renunțaseră la banii cuveniți pentru contribuțiile lor. Cu toate acestea, cum spuneam, s-a ajuns în momentul în care proprietarii au vrut să pună punct existenței uneia dintre cele mai vechi și mai prestigioase reviste de cultură din România. Decizia a dat însă naștere unui val de proteste și de mesaje de susținere a echipei dilematice, iar în fața sa a fost retrasă decizia pripită de a îngropa o publicație reper și s-a hotărât să continue apariția sa.
Lucrurile au început să se mai așeze
E drept că a existat și reversul monedei, au fost voci din rândurile intelectualității care nu au deplâns prea tare această dispariție (cum era la momentul respectiv), acuzând „Dilema veche“ de „caricatură de elitism românesc“. Cu siguranță, fiecare cu propria opinie; la fel de sigur, se pot spune foarte multe despre conținutul revistei, în sens bun și în sens rău, dar, la fel ca în cazul „Observatorului cultural“, diversitatea de voci și adeseori inegalitatea dintre ele sunt cele ce dau valoare, ajutându-l pe fiecare să își stabilească propriile ierarhii interioare și să își clarifice opțiunile (culturale, stilistice, politice, sociale, artistice).
În acest moment, lucrurile au început să se mai așeze. Pentru cât timp? Nu știm. De aceea cultura română și revistele independente cu acest profil au nevoie de două lucruri. L-am amintit deja pe primul: de o susținere mai puternică și coerentă a statului, inclusiv la nivel financiar. Aici putem observa cum în Europa partenerii României injectează masiv fonduri în tot ce înseamnă sector cultural independent, pe când la noi acesta este prima victimă în caz de… în caz de orice fel de criză. Instituțiile publice sunt mai apărate, trebuie amintit. Iar această susținere a statului trebuie să vizeze mai puternic și revistele independente de cultură, cu planuri pe termen mediu, nu doar cu ajutoare punctuale.
Al doilea lucru necesar în viața lor sunteți chiar dumneavoastră, cititorii. Pe vremuri de criză, puteți ajuta făcându-vă abonamente, acestea fac posibilă existența mai departe a revistei pe care o preferați.
Am văzut pe timp de pandemie cât de importante sunt artele, prin uriașa diversitate a resurselor culturale puse la dispoziție online gratuit. Avem nevoie de cultură. Iar revistele culturale sunt cele care redau viața culturii contemporane și o creează mai departe. Altfel, fără ele, am fi într-o pandemie eternă, în care societatea românească nu ar mai crea intelectuali, ar avea mai puține provocări, ba poate că deloc.
FOTO: Ion Barbu