E perfect normală întrebarea ce face un critic de teatru în perioada în care, din motive de pandemie cauzată de noul coronavirus, materia lui primă, adică spectacolele live, sunt suspendate? Răspunsul perfect normal e: se adaptează, ca toată lumea.
Ceea ce am făcut și eu. Izolarea n-a fost, din punctul meu de vedere, un lucru chiar atât de rău. Am pus la treabă creativitatea în găsirea unor soluții ingenioase la diverse chestiuni în care m-am implicat. Situațiile imprevizibile îndeamnă la imaginarea unor rezolvări neașteptate ce activează resurse remanente, extrem de utile. Intervalul mi-a îngăduit cu generozitate concentrarea pe câteva proiecte ce stăteau în așteptare, ale căror deadline-uri îmi suflau în ceafă. Privind retrospectiv, am fost chiar mai ocupată decât în zilele ante-pandemie.
În primul rând, am avut grijă să nu mă atașez de vreun virus. Poate am fost/ sunt ușor exagerată cu grija, dar paza bună trece primejdia rea. Sută la sută nu ai cum să te protejezi, hazardul are contribuția lui, mai ales că vorbim despre un adversar microscopic. Dar pentru că nu mi-ar fi plăcut deloc să stau prin spital vreo lună de zile, am ajuns să mă spăl compulsiv pe mâini, să dezvolt un reflex permanent de distanțare, să folosesc litri de biocide, să șterg obsesiv clanțele ușii de la intrare, să… Când văd pe ecran secvențe cu aglomerări umane, îmbrățișări sau strângeri de mână, involuntar mă feresc!
Un demers mai mult decât necesar
Am urmărit o groază de producții difuzate online. A fost șansa de a vedea creații ale unor artiști care mă interesează, realizate pe scene premium ale mapamondului. Nu e ca atunci când ești în sală, la câțiva metri de artiști, e un alt tip de emoție, dar cu toții apelam și înainte de refugiul în mediul electronic la înregistrări video, pentru când nu ajungeam din motive de îndepărtare geografică și buget de deplasare.
Am colaborat la un volum colectiv consacrat pandemiei, primul din România, inițiat de Alina Hucai și Editura Sedcom Libris, Pan-demon 2020 și Covid 19. Contribuția mea s-a numit „Teatrul oamenilor reali. Cinci acte, în România“ și documentează ludic câteva episoade ieșite din matcă, precum timpurile. Iată un fragment: „Parcurgând zilnic fluxurile de știri, am constatat că multe dintre registrele dramatice sunt ilustrate abundent de exemple elocvente. Am dat peste absurd consistent, Kafka, Ionesco, Becket și Vișniec la un loc. Am întâlnit comic substanțial, în mixuri de Caragiale, Molière, Goldoni, Gogol. Am aflat cât tragic poate încăpea în existența umană. Și am decis să scriu despre teatralitatea prezentului. Despre un teatru al oamenilor reali, care bate de departe imaginația autorilor, pentru că în momente de criză viața întrece ficțiunea. Sunt întâmplări adevărate care-i așteaptă pe dramaturgi să le dezvolte scenic după ce lucrurile se vor liniști și vor reveni la normal.“ Adevărul e că situația această neprevăzută care a fost izolarea la scară mondială a generat puzderie de întâmplări la care nici cu gândul n-ai fi gândit altfel. Unele mai tari chiar decât ficțiunea însăși.
Am dat o mulțime de interviuri și, firește, am scris săptămână de săptămână pentru rubrica de aici. Mare plăcere mi-a făcut să lucrez pentru Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc (1950-2020), inițiat de Cristina Modreanu, prin Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului (ARPAS).
Un demers era mai mult decât necesar. Teatrul nostru nu este reflectat, nici acum, la 30 de ani de existență în condiții de libertate, în asemenea lucrări de referință. Practicienii din arta animației au fost mai tenace și au redactat ediții succesive ale unor enciclopedii ce reunesc creatorii domeniului sub forma concentrată a fișelor. Proiectul lansat de Cristian Modreanu are vreo câțiva ani de când se bate pentru o finanțare. Abia acum, și încă după contestație, AFCN a alocat o stipendie pentru start. Dicționarul e realizat în parteneriat cu Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca, Facultatea de Teatru a Universității de Arte din Tg. Mureș, Asociația Internațională a Criticilor de Teatru din România.
Creativitatea e mereu de mare folos
Nu în ultimul rând, am lucrat pentru ediția 2020 a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr. Va fi a XIII-a ediție a FITPTI și, deocamdată, bugetul e un zero mare și lat. Consiliul Județean a făcut două rectificări negative pentru toate instituțiile de cultură și evenimentele culturale pe care le finanța ca ordonator de credite, lăsând vântul să bată prin punguța destinată lor. Artiștii speră, totuși, să urmeze și rectificări pozitive, iar orașul culturii să revină la misiunea asumată de comunitate.
Cea mai bună abordare a unor vremuri tulburi e cea constructivă. Fără panici, fără să ne smulgem părul din cap. Cu raționalitate și închipuind soluții de adaptare, ascultându-i pe specialiști, adică pe oamenii de știință și pe medici. Creativitatea e mereu de mare folos în contextul în care ești scos forțat din rutina cotidiană.
Despre scenarită, fantasmagorii, refuzul evidenței (că au fost și multe dintr-astea!) ce pot să zic, decât ce am postat și pe o rețea de socializare. Sunt triste, la limita incredibilului pentru secolul XXI timpuri și îmi amintesc de o glumă istorică.
În momentul când au fost aduse din Egipt în Europa primele girafe, în 1824, ca daruri diplomatice pentru regalitățile de la Paris, Londra și Viena, presa continentală a vuit. Girafele puteau fi văzute în grădinile zoologice din cele trei capitale, biologii vorbeau despre ele, dar unii spuneau că așa ceva nu există!
Cel mai mult mi-au lipsit călătoriile. A trebuit să contramandez vreo două, dar cum se dă drumul la zboruri, gata, o iau din loc!