Cartea Tata mă citește și după moarte a fost publicată la Editura Humanitas în anul 2020.
Dragul meu Mihail Vakulovski, nu am obiceiul să le trimit scrisori scriitorilor aflați încă în viață, din cel mai banal motiv: ăștia riscă să răspundă.
Cu scriitorii nu poți să știi niciodată. Imediat te trezești că le sare țandăra, că sar la bătaie pe stradă. Am făcut și eu un pic de box la o adică, știu ce e și eschiva, știu ce e un croșeu, dar de ce să te legi la cap?
Apoi, cu atât mai puțin le scriu scriitorilor pe care i-am și cunoscut prin viață. Că parcă dacă i-ai cunoscut poți să știi: o dată te trezești că nu i-a convenit ceva sau, mai rău, că te găsește excesiv de amabil – ai tu vreun interes…
Așa că, vezi bine, a trebuit să dau totul la o parte ca să văd doar cartea. A trebuit să uit de simpatia pe care știi că ți-o port fiindcă te găsesc om cinstit și serios, iar oamenii cinstiți și serioși sunt mai rari decât eclipsele. M-a interesat textul.
Iar cartea Tata mă citește și după moarte e o bucurie pentru cititor. Eu m-am trezit uneori chiuind în timp ce dădeam pagina. Alteori m-am trezit că recit Da, a fost copil și Lenin,/ Da, a fost și el școlar/ Și în geanta lui pe vremuri/ A purtat abecedar.
De cele mai multe ori, însă, m-am pomenit că ziceam: ce chestie, pe asta n-o știam! Și adevărul e că nu știam multe despre copilăria în Moldova din vremea Uniunii Sovietice.
M-am născut mai târziu și când am început eu să citesc nu găseam la tot pasul cărți despre această lume dispărută. Iar Basarabia rămânea mereu departe. Așa că pentru mine totul a fost nou și minunat. Desigur, îi știam pe Gagarin, pe Vîsoțki, pe Țoi, dar cu totul altfel, și mult mai bine i-ai știut dumneata.
Iar ce ai făcut din ei în cartea copilăriei lui Mișca – asta va rămâne. Sunt, dacă îmi dai voie să am o ierarhie, cele mai frumoase rânduri din carte. Gagarin în Cosmos, Vîsoțki pe scenă și Țoi murind după ce a schimbat lumea – toate sunt minunate…
Ce știam eu de Pavlic Morozov sau chiar de Zoia Kosmodemianskaia? Ce știam eu de cosmonautul Piotr Klimuk, de Ion Soltîs sau Boris Glavan? Nu știam, iar acum știu – am ieșit câștigat.
Mereu ți-am admirat forța dragostei pentru tatăl tău, pentru fratele tău, deloc întâmplător amândoi scriitori, pentru mama ta. Vei spune poate că e puțin și normal lucru ca un om să-și iubească familia. Eu ți-aș răspunde atunci că e tot mai rar, mai ales în ultimele decenii, când s-au destrămat lucruri chiar mai mari decât Uniunea Sovietică, țara cea mai mare din lume.
Eu n-am făcut trânte și n-am participat la nici o întrecere între raioane, eu n-am apucat să folosesc în viață cuvântul raion, eu nici măcar n-am avut un cais în grădină, nici grădină n-am avut, eu n-am recitat nici o poezie despre Lenin, cu Lenin, pentru Lenin, eu n-am mai apucat să fiu scăldat în apele altei propagande decât aceea pentru piața liberă.
Copilăria scapă de logica profitului. Când nimic nu contează în afara profitului, prima care moare între oameni este prietenia. Iar copiii, neștiind această lege, sunt singurii care trăiesc în afara timpului, de aceea pot fi chiar și fericiți.
Cartea dumitale m-a făcut pentru două ceasuri foarte fericit, fericit ca pe un copil, fericit cât o nuvelă de Aitmatov. Este o carte plină de lumină și de adevăr, de aceea crudă, ca viața. Să mai scrii, fiindcă ăsta e rostul tău.
Ai salvat o lume întreagă de la uitare – și ce altceva ai fi putut face? Și uite că, până la urmă, Mișca, chiar și fără să vadă pământul din cosmos, tot un erou a ajuns.
Un comentariu
era individul asta la care m-am uitat refractar prin lupa unei ploi, un domn care fermeca pe toata lumea, proxima: era un rechin mare sub apa lui frumoasa si pe dupa corali feerici, un pestoi monstruos, solitar de crud.
mergea asa pe strada pandind oportunitati, violatorul amorului artei, plimband pe langa el o capra de forma unei boemii jerpelite. locuia in mansardele secolului 19, pe apucate, nu mai mult de trei zile, inainte ca proprietarii sa-l dea afara in suturi.
a gasit in gunoiul firii cateva obiecte de valoare, le-a aruncat in rucsacul unei mistificari si le-a vandut pe sub mana unei domnisoare care avea un magazin de bijuterii dosit pe dupa coltul unui ochi, vrajita de cruzimea fermecatoare a celui intrat pe sub clopotel. clopotel care, curios, a tacut de data asta, incapabil sa chicoteasca deasupra umbrelor subacvatice si sa anunte intrarea. nimic alarmant, doar curios.
ochii lui glaucous si cearcanele de amaranth, privire bolnavicioasa ca si cum avea acces la discutii cu insele cormarurile, cucereau pe loc partea intunecata a fiecarui creier.
era fiul unor regalitati profetice, lepadat pe un pres cu doar un biletel insirand stranietati, iar pana la 5 ani in timp ce el era, oriunde era, o simfonie in loc de aura il incercuia aberant.
nepotrivit in orice conjunctura, a ales sa isi asurzeasca muzica aurala si sa poarte alta piele si alta culoare sub si in ochi. dar doar in interior, nu si in exterior, tumba magnifica intre sezoanele vederii si cele ale orbirii.
purta mereu in mana o dracunculus vulgaris, o planta care miroase precum carnea care putrezeste. o punea la capatul bancii care il gazduia intre daturi afara din mansarda, desi si ea era un motiv pentru care proprietarii il aruncau in strada.
l-am privit cum facea totul asa cum nu trebuie, asa cum nu se face, asa cum nu se face, in mod normal, Normal stabilit de academii, cum s-a indepartat de propria lui realitate ca un dans in bezna si de atunci nu l-am mai vazut.