Am bifat citeva cursuri reusite, ba chiar 15 minute pe piscuri cu o parte din anul II, cind a venit vorba despre ratare si luzari in proza moderna, cind patru baieti s-au ciondanit frumos in amfiteatru si cind m-am zdrobit sa raspund la intrebarea in fond, cine decreteaza ca sintem luzari? Pina si din birocratia universitara am izbutit sa storc niste stropi care sa ma bucure in clipa in care am vazut toate hirtoagele completate cu bine si am oftat usurata uah.
Insa nimic n-a egalat cele doua reprize de plins: una cu smiorcaiala si oftaturi de incintare, alta mai discreta, pe muteste. Amindoua m-au incercat pe sol frantuzesc, unde am aterizat la inceput de aprilie cu Smaranda, ca sa lansam la Paris volumul despre paradisul banatic. Dar pina sa ajungem la Sorbona (pe aripile ICR), am poposit intr-un loc despre care care as putea spune cu mina pe inima, la orice ora din zi si din noapte, ca e intruparea raiului pe pamint. Acolo ne-au dus ingerasii Anca si Charles, dupa ce ne-au aratat ce-a mai ramas din castelul lui Richard Inima de Leu si cum curge Sena prin Normandia, la Andelys. Totul a fost tihnit, frumos si blind ca-n basme, dar raiul ni s-a dezvaluit in intregime pe drumul de intoarcere, la Giverny. In uriasa gradina a lui Monet, mi s-a rupt pur si simplu filmul. Ce sa spun? Caci nici dac-as fi Dimitrie Anghel n-as birui sa descriu sutele de culori si miresme care tisneau din mii de zambile, narcise, lalele, camelii, trandafiri, azalee, ciresi japonezi, pansele, salcii, leandri. Cum sa dau glas extazului? M-am asezat ca nauca pe-o banca linga lacul cu nuferi, am inchis ochii sa tin minte pururi tabloul, i-am deschis ca sa fiu sigura ca nu-i vis si ce credeti c-am inceput sa fac?
Asta a fost o data. A doua oara cind m-am surpat de emotie a fost chiar la Sorbona, in 8 aprilie, ora 15, 45, in hol. N-o sa descriu marea festivitate din amfiteatrul 112, care a incununat truda echipei noastre romano-franco-germano-maghiaro-sirbo-slovace, ci minunea din hol, care mi-a taiat picioarele. Nu degeaba e Xavier Galmiche, prietenul si partenerul nostru, co-director al unui centru de cercetat Europa Centrala, ale carui initiale dau CIRCE. Deci ce vraja a facut Xavier? A luat din volumul nostru puzderie de fotografii vechi si noi cu Timisoara si Banatul, le-a marit, le-a inramat si a tapetat cu ele peretii.
Cind am intrat abia tragindu-mi sufletul in hol, am amutit. De pe panouri si ziduri ma priveau Traian Biraescu plimbindu-se cu fiica pe Corso, angajatii magazinului Nenadovici din Fabrik, miile de timisoreni din Piata Operei in decembrie 1989, plimbaretii din Oravita la 1900, copiii Reisz tolaniti in iarba, corul din Costei, Berta Kurunczy imbracata cind in port unguresc, cind romanesc, caldararii lui Pisaros Stefan, zis Giura, din Caransebes sau micul Peter Cocron, inconjurat de salbe de cirnati la Triebswetter-Topolovat in timpul Primului Razboi Mondial. M-am proptit ametita de-un stilp, am inchis ochii sa tin minte cum stau toti cuminti la Sorbona, i-am deschis ca sa fiu sigura ca nu visez si ce credeti c-am inceput sa fac?