Acum trei ani, invitat al Festivalului Internațional de Literatură și Traducere FILIT Iași, György Dragomán a participat printre altele la un eveniment de la Casa FILIT, alături de Filip Florian și Bogdan-Alexandru Stănescu (moderator al întâlnirii). Un dialog în trei memorabil, în care invitații au vorbit despre cum găsesc timp pentru a scrie și despre rezidențele de creație, dar și despre succes. „În fiecare zi mă chinui la fel“, a spus atunci György Dragomán. „Când ești singur cu hârtia, succesul nu te ajută deloc. Unicul lucru la care te gândești în acele momente este vocea.“
György Dragomán este unul dintre cei mai apreciați și mai traduși scriitori maghiari contemporani. Născut în 1973 la Târgu Mureș, s-a stabilit în 1988 în Ungaria, împreună cu familia. A studiat filosofia și literatura engleză la ELTE, în Budapesta, și a lucrat la o teză de doctorat despre proza lui Samuel Beckett, traducând în același timp din operele lui Beckett, James Joyce, Ian McEwan și Irvine Welsh. Dragomán a debutat în 2002, cu volumul A pusztítás könyve (Cartea desfacerii), care a primit premiul Bródy, urmat în 2003 de piesa de teatru Nihil și în 2005 de romanul A fehér király (Regele alb; Polirom 2008, 2017), care a fost distins în Ungaria cu premiile Tibor Déry și Sándor Márai și a fost tradus în peste 30 de limbi, în prezent existând și un proiect de ecranizare a cărții în Marea Britanie. În 2011, lui György Dragomán i s-a acordat premiul literar Jan Michalski pentru același roman. În 2014, prozatorul a publicat romanul Máglya (Rugul; Polirom, 2015), care s-a bucurat de un succes instantaneu în Ungaria și a fost preluat de edituri din Statele Unite, Olanda și Germania, confirmând valoarea unui autor cu o viziune și un stil ce au cucerit deja un public larg.
În acel moment, cel mai recent titlu apărut în limba română de György Dragomán era Rugul (Editura Polirom, 2015, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță), un roman pe care scriitorul originar din Târgu Mureș îl publica la aproape un deceniu distanță de Regele alb, o carte care impresionase și care era deja tradusă în toată lumea. Regele alb îl făcuse cunoscut în România pe Dragomán, care scrie în maghiară, după ce s-a stabilit în Ungaria împreună cu familia înainte de 1990.
În aceeași întâlnire de la Casa FILIT, scriitorul a fost rugat să facă o recomandare din literatura central-est-europeană, să pună în lumină o carte despre care se vorbește prea puțin. Ce este norocul a fost titlul menționat de Dragomán, un volum de proză scurtă mai puțin remarcat la noi, publicat în 1989 la Editura Kriterion. Am reținut la acea vreme motivul recomandării. Cartea lui Székely János, a spus György Dragomán, „te face să te simți ca și cum ai lua un pumn în burtă“.
O senzație asemănătoare am avut după ce am citit Rugul, un roman care mi-l făcuse cunoscut pe Dragomán altfel decât îl știam din Regele alb. Și de aceea vreau să povestesc mai întâi despre acest roman, puternic diferit față de ce am mai citit de acest autor.
Rugul
Emma este o adolescentă crescută la orfelinat, după ce părinții ei au murit în urma unui accident. Într-o zi însă, o bătrână pe care nici nu o cunoaște, cu umeri ascuțiți și degete osoase și cu chipul învăluit într-un un batic mare și negru, vine să o ia „acasă“.
Bătrâna este bunica ei din partea mamei, astfel că este de presupus că gestul recuperatoriu reprezintă un punct de plecare pentru Emma în a descoperi măcar o parte din trecutul familiei.
Am simțit că Rugul este altceva încă de la primele pagini, când am înțeles că am de a face cu o narațiune la persoana I, dar cu o voce feminină, fetița fiind cea care povestește. Perspectiva este răsucită față de Regele alb, unde, deși vârsta protagonistului este apropiată, acolo este vorba de un băiețel. Nu știu în ce măsură ar fi contat ca și aici să avem o voce masculină, însă am fost cucerit de încercarea lui Dragomán de a scrie totul din punctul de vedere al Emmei, care descoperă treptat întâmplări din trecutul familiei sale, cu accentul pus pe povestea bunicului și pe cea a tatălui, ambele cu substrat politic și social.
„Un experiment despre cum să vorbești fără să vorbești“ – așa își definise scriitorul cartea la un alt eveniment important, dispărut azi din păcate, anume Festivalul Internațional de Literatură de la București. Fabulos construit în Rugul nu este neapărat personajul Emma, ci cel al bunicii ei, care ține în mână tot ghemul amintirilor. Sunt lupte interioare pe care Dragomán le gestionează cu măiestrie, pentru a o transforma pe bunică într-un personaj complex.
Ea crede, pe de o parte, că totul poate fi uitat, și cele mai importante lucruri, și cele mai plăcute, dar și cele mai neplăcute, dar pe de altă parte consideră că amintirile ne reprezintă și ne definesc. De fapt, noi suntem ceea ce ne amintim: „trebuie să ne amintim totul, pentru că doar atât avem, ceea ce ne amintim, ceea ce uităm nu mai există, dispare din trecut, dispare de pe lume“.
Da, după ce citești Rugul te simți ca și cum ai lua un pumn în burtă, așa cum spunea Dragomán despre cartea lui Székely János, Ce este norocul, pentru că durerea povestită de el pare ruptă din tine. Nu ai cum să nu empatizezi cu trecutul personajelor sale și cu luptele lor, mai ales că dincolo de orizontul familial este vorba de un context sociopolitic care nu-ți este străin. Ce unește planul larg al cărții de cel intim, al psihologiei personajelor sale este dorința puternică de a lua totul de la capăt. E nevoie de un nou început, ceea ce se simte atât în focul acela eliberator în care sunt arse tablourile și cărțile dictatorilor, cât și în cel în care dispar lucruri care o leagă pe bătrână de trecut și de soț.
Regele alb
Focul din Rugul mi-a amintit de un episod cu o încărcătură simbolică asemănătoare din Regele alb, când arde o parte dintr-un lan de grâu în urma luptei dintre două găști de adolescenți. Pe câteva zeci de pagini, care culminează cu acest moment, Dragomán scrie un adevărat microroman de aventuri, de o tensiune incredibilă, încapsulat ca o bilă încinsă în romanul mare, Regele alb (Editura Polirom, 2008, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță, reeditare în 2017, în colecția Top10+).
Dszátá, personajul narator al lui Dragomán din Regele alb, crede în primă fază că tatăl lui a plecat împreună cu colegii de serviciu într-o misiune de cercetare secretă. Până la un punct, îi scrie tatălui și primește răspuns de la el, însă adevărul nu întârzie: șirul scrisorilor se oprește, iar fiul află că, de fapt, tatăl său a fost trimis la „reeducare prin muncă“ la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Cartea are 18 capitole, multe dintre ele fiind dedicate câte unei întâmplări pe care băiatul-narator o redă cu inocență și, nu de puține ori, cu umor. Rămas acasă cu mama, Dszátá resimte dorul de tată, așa cum Emma din Rugul este marcată de dispariția ambilor părinți. Lipsa aceasta deschide portița către o maturizare pe repede înainte, în care un rol important joacă nu doar sistemul opresiv, ale cărui tentacule ajung până la inocența lui Dszátá, ci și toți prietenii sau „inamicii“ cu care-și petrece timpul băiatul.
„Romulus Frunză mi-a spus să-mi intre bine-n cap că războiul nu e niciodată o treabă cinstită, e o chestie de victorie“, notează Dszátá una dintre lecțiile cele mai importante ale perioadei respective. „În timp ce, de peste tot, mă asaltau hohote de râs, mi-am băgat o mână-n buzunar, și-am pipăit fotografia tatei, și-am simțit că mă podidește plânsul, dar am strâns din dinți, și am făcut stânga-mprejur, și am început să alerg spre blocul nostru, auzindu-i cum încă râd de mine, și nu știam ce-o să-i spun mamei, goneam și-atâta tot, rugându-mă să nu mai ajung acasă niciodată.“
Succesul de care s-a bucurat Regele alb are la bază contrastul dintre lejeritatea povestirilor lui Dszátá, continuitatea frazelor sale lungi, în care este atent drămuită candoarea sa, și duritatea fundalului, a perioadei în care are loc acțiunea. Citind cartea poți să presupui că Dszátá este un alter ego al scriitorului născut în 1973 la Târgu Mureș, unde a locuit până la 15 ani, dar acest lucru contează prea puțin. Personajul Dszátá este remarcabil construit, iar drama lui ajunge la cititor ca o otravă lentă. Pe crăpăturile aproape insesizabile ale peretelui narativ, unde remarci mai ales întâmplări amuzante, povestite cu har, se scurge substratul ideologic al vremii.
Un episod relevant în această direcție este cel în care un ofițer îl avertizează pe Dszátá, portar la fotbal, că în Uniunea Sovietică s-a produs un accident la o centrală nucleară și că ar face bine să nu atingă mingea, care ar putea aduna radioactivitatea din iarbă. Mesajul acesta vine în contrast cu duritatea antrenorului-terorist „nea Gică“, ale cărui metode de antrenament sunt extrem de dure pentru vârsta celor cu care lucrează.
Și acest roman funcționează ca un pumn în burtă, pentru că deși pare că citești o carte despre universul magic în care crește un copil, ai de a face cu comunismul și cu prefacerile unui timp abrutizant, dur și profund transformator. Pe Dszátá îl schimbă atât partenerii de joacă, cei care-și confecționează armuri și tot felul de camuflaje și par că se pregătesc de o luptă demnă de Vestul sălbatic, cât și vremurile în care crește, cele care transformă familii și lasă în urmă goluri de neumplut.
Corul leilor
Tot despre relația dintre fiu și părinți ori mai degrabă dintre generații este vorba și în Corul leilor (Editura Polirom, 2020, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță), un volum de proze scurte subtil legate atât de Regele alb, cât și de Rugul, prin forța evocărilor înrădăcinate în istoria unei familii ficționale pe care o poți presupune lesne drept cea a scriitorului.
Aici este tatăl, nu același tată lipsă din Rugul alb, ci unul dictatorial, care dorește ca fiul său să învețe să cânte perfect la vioară, și tot acolo este un tată-lipsă, pe care un copil, Marcell, îl asimilează cu muzica, „mamă, e posibil ca muzica să fie tatăl meu“, ori un tată ale cărui tobe au fost arse (din nou apare motivul focului) de soție și care acum vrea să se răzbune. Ori un tată căruia fetița (revenire la vocea din Rugul) îi pregătește o supă de pui, ori un alt tată (sau același) din Boxe care „a început să meșterească la boxe în ziua când l-a părăsit maică-mea“.
Există o legătură cu trecutul în mai toate textele lui Dragomán din cartea aceasta. Multe dintre personajele sale sunt afectate de un trecut care nu a mers așa cum ar fi trebuit, ori de un trecut care nu a depins de ele, ori de un trecut în care au făcut alegeri greșite sau alții au făcut alegeri greșite pentru ele. Și e o plonjare în acest trecut chiar și în deschiderea unor proze precum Gheață, care sună așa: „Khalid vine din Siria, e aici de patru zile, în timpul ăsta a fost invitat surpriză la două concerte, mâine zboară înapoi“.
Avem în Corul leilor nu doar supă de pui, ci și Ciorbă de pește, care intermediază relațiile, leagă prietenii: „Mănâncă și Petra, degetele ei deschid cu gingășie scoica, când înghite, gâtul i se încordează. Mă uit la gâtul ei, la pielea-i albă dintre șiragurile de mărgele verzi, mai iau o lingură de ciorbă împreună cu o bucată de pește, când o vâr în gură îi simt savorile sărate și aroma subtilă de unt cu o tentă vagă de nucă, mestec și înghit“.
Dacă m-ați întreba ce carte a lui György Dragomán ar trebui să citiți mai întâi, aș zice că Regele alb. Este romanul care l-a făcut cunoscut și care îmi pare că surprinde cel mai bine universul redat de toate celelalte texte ale sale. Însă eu, dacă aș dori acum să îl cunosc, deși l-am văzut atât la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere FILIT Iași, cât și la Festivalul Internațional de Literatură de la București, aș încerca mai întâi Corul leilor, unde aș alege o proză scurtă, apoi altă proză scurtă și altă proză scurtă, cu cât le parcurgi cu atât vrei mai mult și mai mult și mai mult.
Un comentariu
Multumesc din suflet. Intretimp cartea lui János Székely a fost publicat din nou in Romaneste, cu titlul original, Armata de Apus. Merta sa fie citita: https://www.curteaveche.ro/p/armata-de-apus