Nu mi-e jenă să recunosc: pe albumul Live in Texas, recent difuzat online, i-am remarcat întâi fotografia. Și mi-au plăcut picioarele. Poate oricine să considere asta drept măgărie tipic masculină, atitudine indecentă, lascivă, bolnavă, incorectă politic ș.a.m.d.
Dar când o femeie poartă minijup și etalează frumusețe de coloane sculpturale ce l-ar fi făcut invidios chiar și pe Praxiteles, cum să rămâi indiferent? Jackie Venson știe că e talentată și frumoasă, apetisantă și dorită. De ce ar deranja-o că este admirată în primul rând fizic, apoi muzical?
Sigur, eu fac supoziții din punctul meu de vedere, fără să știu ce gândește artista, ale cărei merite se revelează lent de câțiva ani, până la explozia menită să o propulseze în inima showbizului, pe scena mondială. Iar calitățile ei fizice nu mi-ar fi adus-o în atenție cât să-i dedic aceste rânduri, dacă prospețimea din ceea ce izbutește muzical, cu mâinile și cu vocea, nu se lipea de mine precum mierea pe degete și leucoplastul pe rană. Am deschis întâmplător primul ei disc, un EP din 2013, Rollin’ On. Și de la incipientul atac de chitară din piesa Sins of Our Fathers, am fost pus în situația să mă întreb prostește dacă Jackie este bărbat sau femeie, mintea mea neavând atâta deschidere să creadă ceea ce urechile aud: un sunet grav, tulburător și profund, obținut cu mijloace tehnice adecvate, de o simplitate și acuratețe proprii marilor chitariști. Bărbați, desigur; doar am recunoscut că sunt victima șabloanelor de logică și gândire machiste!
A venit apoi piesa a doua, care dă și titlul EP-ului. E o probă de virtuozitate și, în egală măsură, de sensibilitate, ce instigă la previziunea că Jackie Venson poate urca foarte sus în ierarhia showbiz, dacă reușește să-și controleze bine viața extraprofesională. Scriu asta cu strângere de inimă, pentru că disting în ochii și-n felul de a reacționa al fetei ceva ce-mi amintește că excesele și nesăbuința au distrus atâtea destine artistice promițătoare, de la Janis Joplin la Amy Winehouse (cu care Jackie este comparată ca voce). Câteva amănunte din biografia de numai 30 de ani a texancei mă ajută să cred că, totuși, va rezista.
Este cea mai mică din nouă frați, copiii muzicianului profesionist Andrew Venson, din Austin, Texas. S-a lăsat greu convinsă de mama ei să învețe la pian și a intrat la Berklee College of Music, unde nu i-a plăcut ce-a găsit printre colegii de studiu, toți cu aere de vedetă tip „American Idol“. S-a apucat de chitară abia la 21 de ani. Rapiditatea cu care a reușit să performeze trădează înzestrarea nativă, dar și rezultatul studiilor muzicale precedente. Concerte și participări la diferite concursuri de blues-soul au scos-o din anonimat. Trei EP-uri și două LP-uri îi probează consistența și-i extind audiența. Prezența pe YouTube (unde răspunde la comentarii personal!) certifică inteligența managerială, a ei sau a echipei din jur. Lipsesc milioanele de vizionări; însă cine cunoaște apreciază și nu caută confirmări suplimentare. Iar Jackie are ce arăta din plin. Și trupul, și abilitățile instrumentale. În piesa Back to Earth, lansată pe 16 iulie 2019, Jackie folosește un procesor loop de chitară și un mini-sintetizator, cu ajutorul cărora obține o minunăție de sunet, cu multiple straturi, puternice și gingașe, penetrante și învăluitoare, deasupra cărora vocea se așterne ca un oboi în concertele lui Mozart.
Inclusă mai degrabă în genul blues-soul (și invitată astă vară la Brezoi, unde n-a ajuns), Jackie Venson depășește limitele impuse de industrie și comerț.
Două albume distribuite tot online (bandcamp.com), Jackie The Robot 1 & 2, demonstrează mai abitir decât pot eu să explic. Sau să conving, metaforic.
1 Trackback