Din când în când cineva scrie cu delicii despre faptul că poți fi un scriitor bun, dar un om rău. Lucrul e cunoscut – lichelele au talent, zicea, parcă, Lovinescu –, dar e adevărat și că școala dintotdeauna lasă impresia că autorii din manuale sunt niște apostoli ai neamului.
Apoi absolventul află, de obicei din surse la fel de monocorde, despre implicarea politică a unuia sau a altuia, condimentată cu citatele infamante potrivite, și se minunează că Malaparte și Céline, Sadoveanu și E. Barbu au putut scrie pagini extraordinare de literatură. Sigur că oamenii ăștia trebuie judecați fiecare în parte, nu la grămadă, și numai de către cei care cunosc într-adevăr și literatură, și istorie literară, și natura umană. Dar recunosc că subiectul are importanța lui: este neliniștitoare lipsa de corelație între moralitatea autorului și simfonia lui care-ți dă viața peste cap, romanul lui zguduitor sau salata de vinete genială pe care ți-o pune în față.
De aceea mă simt vinovat că mă interesează mai mult două paradoxuri complementare. Întâi, că mulți oameni minunați nu au succes în scris. Acum, scrisul e și el un meșteșug, și după cum faptul că ești un om bun ca pâinea caldă nu înseamnă neapărat că vei putea păstra liniștea în clasa ta de liceeni, așa nu-ți garantează nici că vei scrie bine. Mai e și faptul că scrisul are ceva oficial, care îi face pe cei neobișnuiți cu el să se autofalsifice întrucâtva, ca un om care merge pentru prima oară în oraș la fotograf și care, fără să fie nici arogant, nici frivol, va adopta, ca să se ridice la înălțimea momentului – așa a văzut el că se face la fotograf – o față care pare să sugereze exact unul din aceste defecte. Ai aceeași senzație stranie citind scrisorile trimise de părinți copiilor lor acum o sută de ani – formalitatea lor nu înseamnă că nu-i iubeau. Dar scrisoarea e ceva serios și se asamblează conform instrucțiunilor, ca să poată funcționa.
Dar poate mai mult ca orice, oamenii buni trec greu de momentul selecției manuscriselor. Îmi pot imagina cam ce răspunsuri primesc de pe la edituri. Cel care le citește textele e trecut prin viață, școlit în Franța și crede că nimic nu e mai rău în literatură decât naivitatea. Romanul trebuie să aibă, în opinia sa, dubii infernale la micul dejun și fluxul conștiinței ziua-n amiaza mare. Finalul trebuie să aștearnă, deși nu explicit, peste toată intriga de până atunci, deja suficient de apăsătoare, un strat gros de zburare a minților. Or, blajinul nostru autor nu lucrează așa. Nu zic că există vreo incompatibilitate între romanul modern și bunătate, dar poate că bunătatea te împiedică să-ți imaginezi răul – deși nu te împiedică să-l trăiești.
A doua mea nedumerire e legată de marii oratori care, obligați să scrie, se întorc, orbi ca sobolii, la limba de lemn. Și nu pentru că, atunci când vorbeau, te pierdeai în ochii lor. Nu, rareori marele orator poate fi acuzat că fascinează prin frumusețe. Secretul succesului era prezența chipului vorbitorului, adică participarea extraordinară a acestui chip și a întregului corp la ceea ce el spune. (Nu neapărat extraordinară prin volum. La cei periculoși, poate fi atractivă și o mutră de gheață în contrast cu exortația tonitruantă.) Această căptușeală fizică a discursului ne lipsește apoi din textele lor și ar explica unde dispare magia. Mai e și faptul că explozia verbală a oratorului nu trece prin filtrele aplicate textului citit pe îndelete. Iar oratorul oferă întotdeauna nu doar cuvinte, ci și un context scenic, o mulțime, profilatura unui monument istoric, toate proptelele din industria persuasiunii. Textul citit însă e singura parte din lume aflată sub lampă în momentul respectiv și toate resursele procesorului critic îi sunt alocate.
Dar argumentez pe lângă subiect. Întrebarea mea nu e de ce, atunci când le citești, discursurile par mult mai subțirele decât atunci când le auzi. Ci de ce unii oameni care vorbesc excelent aleg în scris cu totul alte formule, până e aproape imposibil să zici că e același om. Analogiile sclipitoare și neortodoxe au devenit erudiție cuminte, omul viu și direct este acum legiuirea Caragea întrupată. Exemplele din viața noastră de zi cu zi, care te înveseleau sau te întristau dintr-o dată, au dispărut lăsând în urmă doar un curs tipărit de înțelepciune generală. Care-i explicația? Poate că explicația e chipul absent al ascultătorului. Unii dintre cei care au gură de aur când vorbesc cu studenții sau cu prietenii se blochează în scris pur și simplu pentru că ei se mobilizează doar pentru semenii lor în carne și oase, nu pentru idei și ideologie. Pentru ei, un public potențial și abstract nu poate avea, prin definiție, probleme individuale cum sunt nevoile de cunoaștere sau crizele de conștiință. Intervenția nu e deci necesară, iar textul își pierde urgența.
Mai voiam să zic și că un amic care îmi spunea câte un banc la fiecare întâlnire, făcându-mă să mor de râs, mi-a trimis de data asta un banc nou într-un e-mail. L-am citit și singura concluzie posibilă e că n-am avut niciodată simțul umorului.
1 Trackback