De câte ori zăresc numele lui Jimi Hendrix pe vreo listă de iminente apariții „inedite“, am o senzație contradictorie, de parcă aș bea whisky diluat cu tinctură de castraveți amari, nu cu gheață.
Pe de-o parte, adolescentul din mine se bucură la fel ca-n urmă cu jumătate de secol, fascinat de teribila Machine Gun, piesă uimitoare și azi. Pe de altă parte, hârșâitul ascultător de ediții re-re-re-remasterizate ale nenumăratelor înregistrări uitate, pierdute, neterminate, piratate nu-și poate stăpâni un rictus neîncrezător. Și nu din rea intenție mi se pocește mutra. Cine a citit biografia lui Jimi, scrisă de Eddie Kramer și John McDermott, știe că genialul inginer de sunet a folosit diverse trucuri ca să „scoată“ sunetul genuin Hendrix chiar și de acolo de unde lipsea. Omul nu se ferește să spună – și în carte, și în filmul semnalat mai jos – cum și de ce a făcut-o. Rămâne să fii sau nu de acord cu el, iar aprecierile despre „produsul final“ țin de exigențele fiecăruia.
Jimi Hendrix Experience – Live in Maui (2020, Experience Hendrix, L.L.C./Sony) este un blu-ray pus în circulație sub deviza MUSIC, MONEY, MADNESS, înscrisă cu majuscule pe cotorul cutiei. Coperta, frumoasă și simplă, reproduce două dintre fotografiile lui Bryan Byrnes, prezent întâmplător în Hawaii, care n-a ezitat să meargă la poalele vulcanului stins Haleakada, în ziua de 30 iulie 1970, când Jimi (cu Billy Cox, bas, și Mitch Mitchell, tobe) a oferit „darul lui Dumnezeu“: un concert în două reprize, aproximativ o oră și jumătate. Aproximația vine din realitatea că sunetul captat pe pajiștea muntelui (loc frumos, plin de energii magnetice pozitive, după cum mărturisesc unii participanți), doar pe 8 din cele 16 canale disponibile ale magnetofonului, a suferit din cauza vântului. Microfoanele au fost înfășurate în burete, ca vocea să nu concureze vâjâiala. Basul și chitara, preluate direct, au răspuns mulțumitor stresului, însă răpăiala tobelor s-a amestecat cu zgomotul ambiental. A fost nevoie ca Mitchell să își refacă prestația în studioul Electric Ladyland (50% proprietatea lui Jimi), privind în monitorul mesei de montaj, chinuitor de mic pe vremea aceea. Operațiunea putea fi anulată, dar tevatura din jurul morții lui Jimi, survenită în septembrie 1970, a pus sub presiune nașterea ciudățeniei filmice Rainbow Bridge, moșită de un anume Chuck Wein.
Ce este cu acel film, presupus a fi următoarea „chestie“ după antologicul Easy Rider, se înțelege urmărind documentarul (mai lung decât concertul inteligent încropit din pelicule trunchiate). Interviuri cu „actorii“ supraviețuitori, principali sau figuranți, inserturi de secvențe din arhive, emisiuni TV, fotografii, articole din presa vremii etc. Pentru câțiva localnici a fost evenimentul vieții lor, măcar că abia se înduraseră să plece de prin localitățile liniștite și sărace sau de pe valurile unde făceau surfing.
Individul reliefat de amintirile tuturor este Chuck Wein. Un absolvent de Harvard care știa toate limbile lumii (zice o admiratoare), crescut artistic în anturajul lui Andy Warhol, Wein poseda talentul de a vinde iluzii. Astfel, ideea filmului „epocal“ a plasat-o producătorilor de la Warner Bros., care s-au ales cu… mai nimic din afacere, fiind nevoiți să treacă la pierderi vreo jumătate de milion de dolari. Însă aveau de unde pierde!
Umorul salvează rockerii de la ridicol. Jimi, care voia doar să mai compenseze cheltuiala cu studioul, n-a bănuit în ce haloimăs intrase. Dar s-a relaxat. Billy Cox încă persiflează, sobru, așezarea spectatorilor pe tăpșan „în ordine astrologică“! Și dacă Mitchell nu-și reprimă grimasele jucăuș-ironice la adresa credulității celor care au luat în serios joaca de băieți mari a „regizorului“ Wein, Cox rezumă sec situația: „Eram tineri, fără responsabilități și ne distram!“.
A rămas realizarea lor muzicală, etern proaspătă!
1 Trackback