„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Perestroika boys, de Dinu Guţu, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Ne-a dat drumu’ de la chimie cu câteva minute înainte de pauză. Avea profa ceva treabă, nu din bunătate. Unii au luat-o la fugă ca disperații după țigări la tarabă, iar restul ai noștri am făcut un cerc sub ferestrele de la informatică. Max stă cu pletele desfăcute aproape măturând asfaltul, își caută de zor cheia de-acasă. Umblă ca bezmeticu’ și-l întreb mai mult să nu tac:
— Băi, da’ știi precis pe unde ți-ai pierdut-o?
— N-n-normal, în 301.
— Și de ce-o cauți aici?
— Că-i dirigu-n 301, blea, nu tre’ să mă vadă.
— Bojika cu tine, motane, și-l las pe meloman în pace, mai ales că simt o boare neprietenoasă de transpirație în nări.
Întorc capul și mă relaxez, dinspre Toni adie ca de fiecare dată a tabac și-a parfum șmecher, Givenchy, cred că se lăudase discret odată. Tuns periuță, geacă și pantofi scumpi de piele și blugi negri strânși pe picior. Inspiră bunăstare și control, ceea ce n-avem nici unu’. Are 1,90, ca mine, da-i legat strună, arată mai a bărbat și-a șef de turmă ca oricine din liceul nostru.
— Spuneți repede, blea, o-ntindem de la română? întreabă el ușor nervos, scrijelind asfaltul din curte c-o creangă găsită pe undeva.
— Singurele două variante pe care le-avem sunt: a) să ne evaporăm și b) s-o futem din gară, zice Dimon c-o grimasă între glumă și nevoie turbată de aprobare.
Aprobarea n-o primește, că nu râde și nici nu-l bagă nimeni în seamă. Ne uităm în continuare în liniște, cu milă și curiozitate, la Max bâlbâitu’, care, încă-n pirostrii, caută nenorocita de cheie, deși știe că-i în clasă, nu acolo, și, simțind greul din privirile noastre, zice:
— Oric-c-c-c-um avem prezențe destule, bagă cu juma’ de voce înc-un argument pentru, iar argumente pentru se găsesc întotdeauna când îi vorba de fugit de la școală.
Ne facem loc șerpește spre poarta de metal, cu Toni-n frunte. Passatul verde al directoarei nu-i, cărare bătută pentru noi. Îl salutăm din ochi pe portar, care se ia de Toni:
— Lunganule, te spun lu’ tac-tu’, lunganule, vezi c-ai uitat de promisiune.
— Mâine-o aduc, deadi Valera, zice ăsta rușinat, făcând mișcări de Obi-Wan Kenobi cu creanga lui prin aer. I-am promis o sticlă de Spicul de Aur și-o tot uit acasă, ne lămurește el vâjâind cu bățul.
Peste un minut culege și Max unul de pe Mateevici, uitând de cheie, și-ncepe să-l șârâie de toate gardurile și de toți pereții caselor pe lângă care trecem. Iau și eu un harag și-ncep să-l agit prin aer de plictiseală. Dimon nu rămâne mai fraier, caută ceva special cu privirea și pe lângă Casa Nunții găsește unu’ cât paloșu’ lu’ Ștefan și-l îndreaptă la intimidare spre carabinierii schilozi care stau de formă și păzesc Ambasada Americii. Dima completează formația și mergem așa, ca niște hăndrălăi, cu câte-o creangă-n mână spre Zâmbet. Ne credem din filme, cred c-așa și-arătăm. Ne așezăm la Zâmbet cu câte-o Baltika 9-n față, la masa noastră dinspre parc. De săptămâna asta văd c-au adus și niște aparate în colțu’ de lângă ușă și doi sărmani stau și bat la ele. Se strică și locu’ ista, păcănelele o s-aducă scandal și depejosnici, foc tre’ să le dăm. Dar bag de seamă c-au băgat și cvas în meniu, să vină și familiile de treabă după plimbărica în parc să savureze dintr-o băutură cinstită, cu grade puține, dup-o săptămână grea la birou. E decisiv s-acoperi toate dorințele și straturile când faci un meniu de bar în capitala oamenilor buni – Chișinău. Toni stă lângă mine, complet autist, și-ncearcă să-și bată recordu’ la Râmă pe 8210-le lui, Max își acordează chitara undeva în celălalt colț de masă, eu vorbesc cu Dima de fotbal și facem biletele pentru mâine. Pân la urmă-i joi și vin meciurile din weekend, ceva bani trebu’ să facem. Suntem din clasa-ntâi împreună. Mai puțin Max și Dimon, care-au venit mai târziu la cel mai prestigios liceu din oraș, Odiseu. Gurile rele spun că doamna directoare, când a fondat liceul, i-a dat numele acesta pentru că Prometeu și Orfeu erau deja luate la Registrul Comerțului și-n plus prima ei firmă care i-a purtat noroc se chema Odiseu Impex SRL. Oxana ne-a spus odată că-i fie de la numele unei cărți al unui ceva scriitor mai deliman, despre unu’ de se plimbă cu tat-su 24 de ore printr-un oraș din Anglia, fie de la eroul din Iliada, Ulise. Dar e prea clar că, dacă directoarea voia Ulise, îi zicea Ulise, așa, i-a zis Odiseu, ceea ce-nseamnă că nu-nseamnă nimic. În fine, e așa o amețeală plăcută în aerul de la Zâmbet și nu-i rău deloc să mai sugi din berea de nouă grade și să simți cum se ridică ușor la cap și te amorțește și ești cu ai tăi și parcă-i mai bine decât oriunde. Dimon încearcă din răsputeri să se facă interesant, stă cu Sport Curieru-n mână și vorbește-ntr-una de meciurile din Premier League și Italia, face analiză în gura mare la ce merită pus și țipă biletele câștigătoare, apoi ne lămurește câți bani putem să facem dacă-l ascultăm. E tuns precis c-o foarfecă tocită, că-i cade aiurea bretonu’ pe fruntea lată și deasupra buzei are niște puf de mustață care n-a văzut lama vreodată. Poartă blugi ca ai lu’ taică-su cre’ că, minim cu-n număr mai mari, și-o cămașă de flanel în carouri, model 1990. Dimon nu poate fi luat prea-n serios, dar, radiind, insistă să schimbe pariurile pe-un fel de criză de primăvară:
— Pațani, așa de bine-mi pare că m-ați primit printre voi, sunteți de aur, rânjește el timid, încercând să ne cuprindă pe toți cu privirea.
— Suntem de la Ciocana, blea, noi umplem lumea de bunătate, râde Toni.
— Da, de bunătate mortală, adaug plictisit.
— Sunteți așa pizdoși, așa de treabă, știți atâtea și nici nu sunteți botaniști, uneori cred că-s în plus aici, că nu vă merit, că-i ceva nelalocu’ lui, că nu aparțin de Odiseu, de voi, uneori cred că-s nebun, continuă Dimon, răzuind disperat cu unghiile eticheta de pe sticla de Baltika.
— Blea, noi nebuni și căutăm aici, ești de-al nostru, Dimon, tot normal.
— Ce pizdos e să ai brigadă, nu se oprește transnistreanul, deși ar fi trebuit de mult. Ce loc din lume îți dă așa plăcere, să nu te temi de nimeni, să aparții de ceva, să fii respectat,
nu-i aista cel mai puternic sentiment? Nu vă-nchipuiți ce plăcere-i să fii acasă, într-un loc unde ești cu ai tăi, unde se simte românește.
— Na vse sto, sută-n sută românește! urlă Toni plictisit, ridicând berea.
Ciocnim și mai comandăm un rând, în timp ce Guguță intră valvârtej în Zâmbet și, de la multele lui kilograme, e asudat și-mbujorat, de zici c-a fost la maratonu’ orășenesc pentru grăsuți, îmbrăcat fără gust, ca de obicei, și, fără să-și mai tragă răsuflarea, ia o halbă de Baltika de la bar și din mers deșurubează cutia de votcă din geacă și toarnă peste bere din ea până dă pe din lături.
— De ce pula ai venit cu Spicușoru’ de-afară? îl ia Toni rușinat la rost.
— N-au bere destul de strong aici, bro, eu am nevoie de-o bere tare amu, și, mâncându-și cuvintele, toarnă mai departe. Pe scurt, așa o situație: pe Zaicik l-au luat, e la secție de ieri, de asta n-o vinit azi la școală. Arest preventiv. Stăte aseară cu mopedu’ la intersecția de la Gaudeamus și un baseak s-o luat de el.
CARTEA
„Dinu Guțu mixează, decupează, amestecă, face cocktailuri pentru plăcere sau durere. Nu mai poți fi altfel de scriitor azi. E o urgență să contribui la înțelegere cu tot ce știi să faci, că e literatură, muzică, combinat țoale. E atâta material brut în jur. Și mai ales în Chișinău, în ultimii 20 de ani s-a strâns atât de mult material, brut și brutal, încât e nevoie de montaj rapid, deștept și empatic, de atenție maximă la detalii despre viața adolescenților, despre ultima generație matură de «uresesiști», care apoi au luat calea străinătății, despre viața fetelor și băieților făcuți praf de tăvălugul liberalizării, al mafioților mici și mari, al burgheziei închipuit-revoluționare. Este absolut necesară scriitura tip «cut», repede, că nu e timp de «literaturică frumușică», e nevoie de tăietură rapidă, montaj, mixaj și fuga mai departe, la altă «petrecere». Dinu este prins în această urgență de DJ social, politic, literar. Și își aplică metoda cu grijă și respect față de lumea din care își extrage datele, opuse industriei «big data», acele «small data» care uneori îți explică mai mult decât un lan de servere ascuns în Antarctica.“ (Costi Rogozanu)