Am citit Bonjour tristesse și Cele patru colțuri ale inimii, ambele apărute la Editura Polirom, pentru a descoperi o voce altfel: Françoise Sagan. Născută la 21 iunie 1935 în Cajarc, Lot (Franța), Françoise Sagan (de fapt, Françoise Quoirez) a avut șansa unei familii de condiție bună. Tatăl ei era directorul unei companii, iar mama, fiica unor proprietari de terenuri. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, familia ei a trăit la Dauphiné și Vercors (în apropiere de Lyon), departe de casa din arondismentul 17 parizian la care avea să se întoarcă după război.
Poreclită Kiki și îndrăgostită de animale, Françoise nu a fost foarte atrasă de școală și s-a afirmat mai degrabă ca un elev rebel, fiind exmatriculată la un moment dat din cauză că a atârnat un bust al lui Molière de o sfoară. Mai mult decât atât, nu a trecut bacalaureatul decât din a doua încercare și, deși a fost admisă la facultate în toamna lui 1952, nu a absolvit. Totuși, acea perioadă a fost însoțită de două mari câștiguri în ce o privește pe Françoise Sagan: la Sorbona și-a întărit relația de prietenie cu fiica lui André Malraux, Florence, iar după ce a ratat un examen din primul an de studii și-a petrecut vara lui 1953 rescriind romanul la care lucra de ceva vreme.
Pseudonimul „Sagan“ a fost preluat de la un personaj din ciclul lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, iar Bonjour tristesse, romanul de debut, i-a fost publicat în anul 1954, pe când avea numai 18 ani. Cariera ei literară s-a întins până spre anul 2000, timp în care, mizând pe un stil de roman psihologic cu substraturi existențialiste, a scris și piese de teatru, scenarii sau versuri pentru cântece. Considerată copilul teribil al scenei culturale franceze din anii ’50-’60, Sagan a publicat peste 50 de titluri – romane, povestiri, piese de teatru, eseuri și memorii, dintre care: Un certain sourire (1956), Dans un mois, dans un an (1957), Aimez-vous Brahms… (Vă place Brahms?, traducere din limba franceza de Ana Antonescu, Editura Polirom, 2015), Toxique (1964), Des bleus à l’îme (1972), Musiques de scènes (1981), Avec mon meilleur souvenir (1984), De guerre lasse (1985), Sarah Bernhardt: le rire incassable (1987).
A fost căsătorită de două ori. Prima dată, în 1958, cu un bărbat mai în vârstă decât ea cu 20 de ani. A divorțat peste doi ani, chiar dacă el, Guy Schoeller, era editor la Hachette. Apoi, după alți doi ani, s-a căsătorit cu Bob Westhoff, un playboy american, cu care a avut și un băiat, Denis, în iunie 1962, dar a divorțat în anul imediat următor.
Un alt eveniment major din viața sa s-a produs la 14 aprilie 1957, când a fost implicată într-un accident rutier, în urma căruia a fost în comă pentru o vreme. Îi plăcea să conducă în viteză și mai ales să ajungă la volanul Jaguarului său până la Monte Carlo. Era dependentă de jocuri de noroc și de diverse medicamente, dar și de alcool. Se spune că, la o vizită a poliției, câinele său, Banko, i-a condus pe polițiști către un loc în care ascunsese cocaină, iar când ar fi fost pusă în fața faptului împlinit, Françoise ar fi spus: „Priviți! Și lui îi place!“.
Doborâtă de o embolie pulmonară în 2004 (24 septembrie), la vârsta de 69 de ani, Françoise Sagan a fost înmormântată de Seuzac (Lot), aproape de Cajarc, locul în care s-a născut, iar viața sa a devenit subiectul unui film intitulat chiar Sagan (regizat de Diane Kurys, 2008). Actrița franceză Sylvie Testud a jucat rolul său în acest film.
Multe dintre operele lui Françoise Sagan au în centru personaje dezorientate, implicate în relații complexe, de multe ori lipsite de moralitate. Așa a fost și Bonjour tristesse (1954), romanul de debut, care a scandalizat societatea franceză de la jumătatea secolului trecut, s-a vândut în peste două milioane de exemplare și a fost tradus în douăzeci de limbi.
Françoise avea să dezvăluie câteva dintre sursele de inspirație ale începutului carierei sale de scriitoare: pe André Gide l-a citit când avea 13 ani (Les Nourritures terrestres), pe Camus, la 14 ani (L’Homme révolté), iar pe Rimbaud (Illuminations), la 16 ani. Totuși, mai mult decât orice scriitor, s-a recunoscut influențată de Marcel Proust – „Proust m-a învățat totul“, spunea Françoise în 1984, amintindu-și că, atunci când tatăl ei a rugat-o să-și aleagă un pseudonim pentru primul său roman, ea s-a orientat în mod logic către Proust, în scrierile căruia a găsit numele Sagan.
Un roman despre nevoia de frivolitate a generației de după război
Bonjour tristesse (Editura Polirom, 2018, traducere din limba franceză de Ana Antonescu) a fost ecranizat de trei ori, iar versiunea care s-a impus este cea din 1958, în regia lui Otto Preminger, cu Deborah Kerr, David Niven și Jean Seberg în rolurile principale.
„Una dintre senzațiile literaturii secolului XX“, după cum a notat „The Daily Telegraph“, Bonjour tristesse mizează pe o narațiune minimalistă, avându-i în centru pe Cécile, o adolescentă care încearcă să înțeleagă și să controleze lumea din jur, și pe tatăl ei, Raymond, un bărbat de patruzeci de ani, văduv de cincisprezece, un bărbat plin de viață pe care încearcă să o trăiască cât mai din plin. Cei doi petrec o vacanță de vară pe țărmul Mediteranei, împreună cu una dintre iubitele lui Raymond, Elsa, o tânără însetată de viață mondenă, cu care Cécile se înțelege foarte bine. Însă situația se complică în momentul în care sosește în vizită Anne, o prietenă de familie mai veche, o femeie cultă, stilată, responsabilă, un fel de contrapunct pentru haosul din viața lui Cécile și Raymond, cei pentru care noțiunile de fidelitate, gravitate sau angajament erau arbitrare, sterile.
Văzându-și amenințată lumea, Cécile pune la cale, cu ajutorul noului ei iubit, Cyril, o intrigă prin care să atenueze impactul puternic pe care-l are sosirea lui Anne. Totuși, tatăl ei este gata să o ia de soție pe Anne și să uite de Elsa. „De plictiseală, de liniște mi-era însă cel mai teamă. Ca eu și tata să fim liniștiți înlăuntrul nostru, aveam nevoie de agitație la exterior. Și Anne nu ar ști cum să accepte acest lucru“, povestește Cécile.
Bonjour tristesse este și romanul unei prietenii inedite dintre tată și fiică, dar și cel al unei formări/ deformări adolescentine, după cum poate fi interpretat și ca o poveste despre nevoia de frivolitate a unei generații care a crescut în umbra celui de-al Doilea Război Mondial. „Gustul plăcerii, al fericirii reprezintă singura latură coerentă a caracterului meu“, recunoaște Cécile, fără a fi singura în această postură. Multe dintre personajele de aici trăiesc într-o libertate și o lejeritate de invidiat, pe care rigiditatea principială a unora ca Anne le tulbură puțin, dar nu le poate schimba profund.
Este uimitor că romanul a fost scris de o tânără de numai 18 ani, capabilă, în ciuda vârstei, să dezvolte câteva personaje și relații extrem de complexe, cu încrengături psihologice și cu o finețe stilistică remarcabile. Două lumi sunt puse în conflict aici, în Bonjour tristesse, iar până la urmă, în mod simbolic, una va avea câștig de cauză. Cât de profund schimbă acest conflict starea de lucruri inițială este de văzut și de analizat citind acest roman saganesc, un roman care a impus din start un stil și o voce, despre care avea să scrie mulți ani mai târziu fiul lui Françoise, Denis Westhoff: „am regăsit de-a lungul paginilor libertatea absolută, spiritul detașat, umorul scrâșnit și curajul care frizează insolența“. Aceste cuvinte, care surprind esența scriiturii lui Françoise Sagan, sunt cu trimitere la o carte recuperată, un roman neterminat, pe care Denis l-a împins spre publicare la șaizeci și cinci de ani de la debutul mamei sale.
Dragostea ca un colac de salvare
Cele patru colțuri ale inimii (Editura Polirom, 2020, traducere din limba franceză și note de Mădălina Ghiu), chiar dacă este o carte nefinisată, care ar fi putut arăta cu totul altfel dacă Françoise ar fi avut răgazul de a o șlefui, propune tot un miniunivers tensionat, cu relații amoroase și implicații ce țin de educație, moralitate și libertate. Familia burgheză Cresson are de gestionat o dramă: Ludovic, fiul industriașului bogat Henri Cresson, se reface după un accident de mașină provocat de soția sa, Marie-Laure. Problema aici este că nimănui din această casă nu-i pasă de altcineva în afară de propria persoană, iar Ludovic, după ce că este victima acelui accident, ajunge să fie tratat ca un handicapat chiar de cea care ar trebui să-i fie aproape, soția lui. Doar că, precum în Bonjour tristesse, peste starea de fapt inițială vine elementul care tulbură apele: aici este vorba despre mama lui Marie-Laure, Fanny Crawley, care sosește la domeniul La Cressonnade, cuibul familiei Cresson, așa cum Anne a pătruns în universul lui Raymond și Cécile din romanul de debut al lui Françoise Sagan.
Ludovic se îndrăgostește nebunește de mama soției sale, sosită tocmai pentru a-și ajuta fiica să iasă din impasul în care-i intrase căsnicia. Însă, deși cel consultat de medici, cel internat și marginalizat este Ludovic, care „iubea femeile cu pasiune, iubea romantic dragostea, probabil singura artă pe care o practica cu pricepere și pasiune“, pare că toate celelalte personaje ar avea nevoie de ceva mai multă consiliere decât supraviețuitorul accidentului auto. Iar acesta se ține strâns de povestea lui de iubire precum înecatul de colacul de salvare.
Un alt element de legătură cu Bonjour tristesse, deloc de neglijat, ar fi faptul că Ludovic a crescut fără mamă. Parțial, forând în universul psihologic al personajelor sale, Françoise Sagan pune accentul pe instabilitatea emoțională de azi în conexiune cu anii în care echilibrul pe care-l oferă mama a lipsit. Așadar, dacă în romanul de debut îi avem pe Raymond și Cécile, cu lumea lor de plăceri și haos, aici survolăm domeniul La Cressonade, unde Ludovic descoperă în soacra lui mama și soția pe care nu le-a avut.
Cu toate că este clar un roman nefinisat, Cele patru colțuri ale inimii șochează și tulbură cel puțin în aceeași măsură ca Bonjour tristesse. Este o carte sosită în prelungirea atâtor altor titluri care au făcut-o celebră pe Françoise Sagan, cu aceleași tăieturi surprinzătoare, cu același umor de multe ori amar și cinic, cu conflicte și interese și cu neverosimilul transformat în verosimil în numai câteva cuvinte sau replici. „Cerul se distra pe seama lor: ori era frumos, auriu, ca toamna, ori era prea cald, apăsător, ori ploua și tuna. (…) Numai Ludovic era implacabil acolo, privirea lui Ludovic, puloverul lui Ludovic, mâinile lui Ludovic, fericirea lui Ludovic, iar Fanny nu putea să i se sustragă și nici nu dorea asta cu adevărat.“
Când o citești pe Françoise Sagan nu ai cum să nu-i remarci stilul, amprenta specială. Ca un somelier, știi că acolo este o aromă nobilă. Sunt detalii care-ți vorbesc despre cât de diferită este de orice altceva ai mai citit, dar și elemente care ți-o vor păstra în minte ca pe un vin special. Iar când ai totul în față, viața ei și cărțile pe care le-a scris, parcă ți-e și mai limpede că sunt atât de multe lucruri care trec din intimitate în ficțiune, încât e cum nu se poate mai util să citești romanele cuiva pentru a-l cunoaște mai bine. Cel puțin în cazul lui Sagan chestiunea aceasta este valabilă. Zbuciumul personajelor sale este zbuciumul său, după cum tot ale sale sunt și dorința de libertate și de afecțiune.