Nu iau in calcul si „chinurile morale”, pentru ca, cel putin la vipurile care au colaborat cu politia politica, nu prea vad cum ar putea fi suspectate de cine stie ce dostoievskiana „constiinta torturata”, iar dovada e tocmai faptul ca sint persoane publice, ca n-au sfirsit prin santuri, ospicii sau macar intr-un anonimat onest. Si nici nu aveau cum, toti sint dotati cu un instinct de conservare beton, spre deosebire de ratatii, prapaditii aia despre care spune romancierul Radu Aldulescu, in Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare, ca ei au iesit in strada si au facut revolutia, jerpelitii, betivii, „parazitii”, gunoaiele societatii.
Nu cred in legea lustratiei, mi se pare profund nedemocratica si mi se pare doar o incercare a unor politicieni tineri de a scapa de competitorii mai batrini. Nu cred ca majoritatea romanilor au fost ravasiti de „marile dezvaluiri” din ultima vreme si nici nu cred ca au gasit vreun punct comun cu isteriile presei si ale intelectualilor. Dosariada nu ma rezolva in vreun fel nici pe mine, din cite imi dau seama acum. Am totusi o curiozitate foarte personala legata de aceasta poveste. Incerc de citiva ani sa adun amintiri despre taica-miu, care a murit in ’90, cind eu aveam 13 ani. Sint sigur ca avea dosar la Securitate, era o persoana relativ cunoscuta si influenta in tirgul in care traia. Mi-ar placea sa vad, sub forma de proces-verbal, reconstituirea unei zile din viata lui. As citi-o cu mare emotie, indiferent cit de banala ar fi.
Si, da, i-as fi putin recunoscator turnatorului care s-a obosit sa o scrie.