Pe aceasta spirala institutionala, cel mai bine au iesit, paradoxal, artistii insisi, de care vehementii aparatori ai moralei in arta aproape ca au uitat.
Din pacate, aceasta furtuna intr-un pahar cu apa, tipic dimboviteana, a ingropat un subiect realmente important, care nu fusese transat cum trebuie: reprezentarea corpului academic romanesc, la Berlin, de catre doi turnatori dovediti. Lipsa lor de decenta care murdareste, prin refractie, gesturile disidentilor ieseni si nu numai (acestia vazind cu stupefactie cum, indiferent de regimul politic, oameni „de incredere” circula nestingherit pe canalele oficiale romanesti) a fost acoperita de indecentele romano-americane revarsate, ca un potop, asupra unei expozitii ca oricare alta.
Dupa o tehnica a focalizarii indelung exersata, un detaliu din expozitia cu pricina a fost dilatat si a devenit una cu arta alternativa expusa acolo; iar respectiva manifestare artistica (asupra careia, nefiind specialist in domeniu, n-am competenta sa ma pronunt) a fost prezentata ca o pingarire a traditiilor romanesti si evreiesti, deopotriva. In aceasta mascarada, rolul initiator si activ l-au avut citiva membri ai diasporei noastre din America, niste romani verzi, cum le-ar fi zis Caragiale, care, in fundul sufletului lor, au vechi porniri antisemite. Puteti recunoaste simptomele din textele si interventiile lor pe Internet.
La adapostul anonimatului, acesti oameni care traiesc, by chance, in cea mai liberala tara din lume se manifesta intr-un mod primitiv, vehiculind aceleasi teorii conspirationiste, deplingind, cu lacrimi de crocodil, decaderea tarisoarei lor. Ce au facut ei, concret, pentru aceasta tara, care este contributia lor stiintifica, artistica ori macar economica pentru Romania contemplata si judecata de departe, nu e greu de spus. N-au facut nimic. Au perpetuat, doar, codul comportamental al romanului inadaptat in lumea larga, un soi de jalnic boschetar cultural de care toata lumea se fereste cu grija. Si-au creat un cerc al lor, national la modul caricatural, „dacic”, „eminescian”, „brancusian” in forme joase, ce trivializeaza si injosesc modelele.
Pentru acesti analisti de trei parale arta moderna este desigur decadenta (opera de homosexuali, evrei, dezaxati, alcoolici, drogati), iar experimentele care se fac sint porcarii cu bani de la bugetul „lor”. Cind aceleasi experimente sint omologate de o piata artistica si incep sa aiba o cota, atunci a intervenit, desigur, conspiratia iudeo-masonica.
Si tocmai acesti caragialieni patrioti de scoala veche s-au simtit profund lezati de poneiul roz cu svastica pe fund!
E mai putin important insa la ce nivel se opreste intelegerea artei de catre acesti diletanti. Mai grava mi se pare tentativa lor de santajare institutionala a ICR New York, care ar trebui sa-si adapteze proiectele culturale la fantasmele „dacice” si elucubratiile „artistice” ale romanilor verzi. Astfel se apara morala in arta.