Iata:
Vara si iarna, portile curtilor scartaia, orzul si ovazul nu agiungea la musafiri, pivnita era plina pana in gat de vin vechi, de Odobesti si de Cotnari, iar pelinul voios se scotea cu mare terimonie. Boierii de primpregiur in chiutele surugiilor, in pocnitile harapnicilor, in impuscaturile ficiorilor boieresti se aduna cand la unul, cand la altul. Tiganii tragea la manele de se omora, cucoanile sulemenite ofta, iar boierii asezati pe covoare bea vutca in papucii amorezelor, isi zvarlea in sus fesurile si sa saruta cu lautarii; cand nu era nici musafiri, nici lautari, nici amor, ramanea frica talharilor. Si mai listeaza auctorele (Alecu Russo, caci despre el este vorba) cum arata cultura epocii. S-auzim: cantecele mancelor, stahiile noptilor, povestile chelarilor, prietesugul taganasilor, ocara si zaharul giupaneselor, greceasca dascalului, si cate, si cate care s-au dus si n-or mai veni…
Ce era grozav in petrecerile de odinioara pare sa fie un soi de candoare a dezmatului, de naivitate a orgiei (desi suna paradoxal!). Oamenii de astazi mai stiu, oare, sa se veseleasca astfel? Habar nu am si nu pot sa dau cu zarul aici. Era in acele vremuri un soi de dolce far niente mostenit pe linie fanariota, chiar daca, in acelasi timp, se incerca renuntarea la moleseala balcanica. Lenea voluptuoasa si inmiresmata devenise fel de a fi si de a cunoaste – ma refer la umanitatea cheflie, fiindca pasoptii nostri aprigi au fost cu totul altceva… Ambivalenta era si atunci la ordinea zilei – chefliii puteau avea frisoane melancolice, iar „lunaticii“ puteau fi cheflii, macar din cind in cind. Inclusiv revolutionarii pasopti, care aveau macar simbolic acuitate razboinica, nu refuzau neaparat voluptatea (culinara, bahica etc.). Doar Balcescu a fost mucenic pina la capat si ascetic.